Jurnal online / ianuarie-februarie 2019

4 ianuarie

Am un vecin – am mai povestit de el, ăla doi pe doi, musculos, tatuat și în cerul gurii – care se plimbă prin fața casei lui doar în șlapi, șort și tricou, dând plictisit cu degetul pe ecranul mobilului, la câteva grade sub zero. Și mă întreb speriat acum, văzându-l pe geam: dacă el poartă palton, Doamne, cât de frig o fi afară?

7 ianuarie

Dacă se va gândi cineva să-i facă statuie lui Emil Brumaru – și sigur se va gândi -, mi-ar plăcea să fie ceva de genul acesta. În mărime naturală, în mișcare, cu o sacoșă de cărți în mână – musai cu o sacoșă de cărți în mână și cu vreo două subsuoară, pe strada Cuza Vodă, în calea oamenilor, între oameni. Ceva ludic, cum a fost și el, nu un bust oarecare pe un soclu convențional. O statuie vie, mereu actuală, așa cum va rămâne și poezia lui atâta timp cât va exista limba română.

9 ianuarie

La baia bărbaților din Iulius Mall, lângă chiuvetă, rezemată de perete, era o carte cu titlul „Filosofie în 30 de secunde” . Acum, dilema mea e: o fi uitat-o cineva sau a aruncat-o altcineva, pentru că nu merge?

16 ianuarie

Am uitat să fac o recomandare: pe pietonalul din fața Teatrului Național din Iași, între mormanele de zăpadă, puteți asculta un nene care cântă la cobză „Și afară plouă, plouă”, melodia Marinei Voica. Chiar frumos. Jazz curat 🙂

17 ianuarie

Văd pe TVR 1 un documentar despre Cioran. Și-mi amintesc de bula mea de la sfârșitul liceului și începutul facultății. Practic, în peste 80 la sută dintre discuții, venea cumva vorba de Cioran, indiferent de subiect. Nu mai puteai, îți venea să te urci pe pereți, ajungeai pe culmile disperării, toată lumea citea Cioran, de la frizerie și până în camera de cămin. Și la o întâlnire amoroasă, și la o bere cu prietenii, și la cursuri, și la țigară, și la tenis cu piciorul, se trezea unul sau una care zicea ceva de Cioran. Aveam impresia că și tata vorbește cu băieții de pe șantier despre Cioran. Vestea că s-a băgat Cioran la un chioșc din Târgu Cucu se răspândea ca focul în paie și stârnea o isterie generală în bula mea de atunci.

În bula mea de acum, 80 la sută dintre postări sunt despre pârtii și schiuri, despre existența oribilă din România și despre vacanțele noastre minunate. Am uneori impresia că am devenit brusc un neam de schiori și de ciorani online, aflați în vacanță.

Na, nu mă plâng, nu mă dezic, nu pretind că fac notă discordantă, ci doar constat că bula de atunci, oricât de enervantă părea, avea un farmec cumva altfel – și sigur o naivitate aparte – față de bula actuală de pe Facebook.

25 ianuarie

După podul din capătul Nicolinei, pe lângă lac, există un drum care duce spre o așezare cu blocuri și case. Nu l-aș fi băgat în seamă, dacă nu mi-ar fi spus poetul Matei Hutopilă că ăla e drumul lui, că pe acolo merge el acasă sau vine în oraș. Și-am observat recent că în capăt, la strada mare, la vreo 3-4 sute de metri de așezare, a apărut o barieră cu „Drum privat”. Păi, eu cum fac, mă gândesc, dacă vreau să mă duc cu mașina la Hutopilă? Vorbesc cu el înainte, vine poetul juma’ de kilometru pe jos până la stradă, ca să-mi deschidă?

Dincolo de cazul ăsta punctual, observ că în orice zonă așa-zis rezidențială se înmulțesc „drumurile private”. Aproape că nu mai rămâne nimic public în afară de strada principală. Și la mine, în Lunca Cetățuii, din ce în ce mai multe străduțe au la cap semnul cu „Drum privat”, dacă nu cumva și barieră. Un vecin de-al meu mutat recent pe străduța comună n-are altă treabă decât să pândească mașinile necunoscute (în medie, una la 2-3 ore) care trec prin fața caselor noastre și să le spună șoferilor că e drumul lui privat, să nu mai treacă vreodată pe aici. O fi „drum privat” în acte, că am lăsat cale de acces din terenul cumpărat de noi, dar, frate, cum să pui barieră, cum să nu lași să mai treacă „străinii” pe „drumul meu”? Dacă vine un prieten la tine, cum face? Dacă vin în zonă cu o urgență Salvarea și Pompierii, iar tu nu ești acasă să le descui lăcătoiul de la barieră? Dacă ia foc casa ta și cheia de la barieră e înăuntru?

Mentalitatea asta de Evul Mediu cu drumurile noastre private mi se pare mai revoltătoare decât drumurile proaste publice. Presimt că nu mai e mult până când românul super-tehnologizat o să-și facă punți rabatabile la capătul străzii, o să sape șanțuri pe care le va umple cu apă și crocodili, ca nu cumva să treacă pe-acolo – ptiu-ptiu, piei Satană! – vreun Străin.

4 februarie

La țigară pe prispa casei, activez locația mobilului să văd prognoza meteo. Și hop sare booking cu întrebarea „Călătoriți în Lunca Cetățuii?”. Și-mi prezintă vreo două oferte de cazare last minute de neratat, la numai 1-2 km de mine. Arunc o privire. 375, 294, 265 de lei camera. La prețurile astea, cred că totuși stau acasă.

6 februarie

Să predai la școală în timp ce elevii au mobilul deschis la dispoziție e – mai pe înțelesul părinților revoltați de o eventuală restricție – ca și cum te-ai trezi tu, mamă sau tată, să-l convingi pe ăla micu’ că trebuie să mănânce legume benefice pentru organism, în timp ce lângă farfuria cu broccoli există mereu alternativa unei prăjituri savuroase. Știe cineva vreun părinte care a reușit să-și hrănească copilul cu mâncare sănătoasă, ținându-i în fața ochilor, la alegere, o pungă mare de chips-uri?

Asta apropos de părinții care îi îndeamnă pe profesori „să facă orele mai atractive” la concurență cu rețelele de socializare. Eu unul nu prea văd cum un tânăr obișnuit să se uite compulsiv-obsesiv la mobil ar putea găsi „mai atractive” informațiile predate la școală. Poate doar dacă se apucă profesorii de striptease în timp ce predau matematică, română, chimie și celelalte.

So, curiozitate personală, care dintre părinți a reușit în cei șapte ani de acasă ai copilului să prezinte morcovul, mazărea și cărnița fiartă mai atractive decât prăjiturile, chips-urile și ciocolata? Care părinte bagă mâna în foc că, odată lăsat să aleagă, copilul lui va vota pentru broccoli împotriva prăjiturii? Și ăla să ridice piatra.

7 februarie

Unul dintre cele mai fascinante lucruri ale Iași-ului din copilăria mea comunistă era un magazin de arme vânătorești și unelte de pescuit din centrul orașului, pe Ștefan cel Mare de azi. Nu mai țin cum se chema atunci. Lasă că aveau în vitrină puști (una arăta precum îmi închipuiam eu carabina Henry din Winnetou!) și undițe (cu băț chinezesc, cum numai în visele mele în care nu credeam îmi închipuiam că-mi voi permite vreodată). Dar printre acestea existau mai multe animale împăiate. Un mistreț, un iepure, o bufniță și niște rațe sălbatice, parcă. Aș fi putut să mă holbez ore întregi la ele. Dacă ar fi fost și un urs, cred că n-aș mai fi plecat acasă decât cu barbă. Erau din altă lume și-mi păreau așa vii în pielea lor umplută cu paie gălbui – logic, numindu-se împăiate, paie de grâu îmi închipuiam înăuntru –, mult mai vii decât tot ce ofereau străzile de odinioară ochilor mei de copil.

Și-a venit vremea acelei prime dăți când am ieșit singur cu sor-mea Otilia, care-i cu opt ani mai mică decât mine, în oraș. Și unde să duc eu copilul ca să-l impresionez, să-i arăt unul dintre cele mai fascinante lucruri din lumea pe care o cunoșteam? Mă rog, ne-am plimbat, am văzut chestii, dar punctul culminant a fost tot magazinul de arme vânătorești și unelte de pescuit, cu animale împăiate în vitrină. Și sor-mea s-a uitat îndelung – cumva curioasă și contrariată, mi-a părut – și n-a zis nimic. Și-am plecat amândoi în tăcere și, trezindu-mă brusc băiat mare, am avut cale liberă pentru prima dată în viață la senzația de cât de stupidă e lumea în general și cât de penibil pot fi eu în particular. Cum să duc o fetiță, pe sor-mea, să-i arăt niște lighioane împăiate într-o vitrină cu sticlă zoioasă și să m-aștept să fie impresionată? Nu-mi amintesc și nici nu cred să-i fi suflat ei ceva despre starea mea. Cert e că Otilia m-a apucat deodată de mână și mi-a spus nu cu vorbele astea, dar sigur și precis cu acest înțeles:
– Florin, lasă, hai nu fi supărat! Nu trebuie să-mi cumperi nimic, nu trebuie să-mi mai arăți nimic. Tare mult mi-au plăcut animalele alea împăiate!

14 februarie

Tocmai am primit un mail de la o doamnă care îmi spune că-s vedetă într-un club de lectură din Austria, format din „about ten women / aproape zece femei :)” de peste 60 de ani. Și cică, la una dintre întâlnirile lor care au loc o dată la 6 săptămâni, tocmai au discutat romanul meu Amorțire și că le-a plăcut mult. Și-mi trimite o listă lungă de întrebări din partea clubului… Și, dincolo de faptul că e o întâmplare faină, mi se pare cumva ironică, stranie: care erau șansele ca o situație și niște personaje inventate de mine cu mulți ani în urmă – corul / clubul Senior din roman – să se existe cumva în realitate undeva în Austria? Și să mă contacteze online.

25 februarie

Tocmai am primit un mail de la o doamnă care îmi spune că-s vedetă într-un club de lectură din Austria, format din „about ten women / aproape zece femei :)” de peste 60 de ani. Și cică, la una dintre întâlnirile lor care au loc o dată la 6 săptămâni, tocmai au discutat romanul meu Amorțire și că le-a plăcut mult. Și-mi trimite o listă lungă de întrebări din partea clubului… Și, dincolo de faptul că e o întâmplare faină, mi se pare cumva ironică, stranie: care erau șansele ca o situație și niște personaje inventate de mine cu mulți ani în urmă – corul / clubul Senior din roman – să se existe cumva în realitate undeva în Austria? Și să mă contacteze online.

27 februarie

Acum vreun an eram prins pe un hol de spital, cu o problemă pe care o avea mama. După miezul nopții. Și tot așteptam pe hol și mai ieșeam la țigară. Și s-a lipit de mine un nene de la țară, vai de capul lui, cam de-o vârstă cu mine. Și mi-a cerut o țigară, i-am dat și a început să-mi povestească la schimb viața lui.

Ieșea cu mine de fiecare dată și tot îmi zicea de problemele lui, înjurând țara asta în care nimic nu merge, nimic nu e cum trebuie. Tatăl lui tocmai fusese diagnosticat cu Parkinson. Iar el – mi-am dat repede seama – nu avea nici cea mai mică idee ce înseamnă Parkinson și mă tot întreba dacă oare mai scăpă taică-su, dacă moare în câteva zile ori o mai duce o vreme. Iar mie mi se rupea sufletul de el și am căutat să îi explic cât mai limpede cum stă treaba cu Parkinson-ul, că depinde de stadiu, de tratament și am căutat să îi las cumva o speranță că taică-su sigur o mai duce o vreme.

Iar el mi-a mulțumit ce om bun sunt și mi s-a plâns în continuare de starea spitalelor, a drumurilor, de pensiile și salariile mici, de bătaia generală de joc asupra oamenilor sărmani ca noi. Apoi – cred că era pe la a cincea țigară de fiecare – mi-a spus de ce trăim nenorocirea zilei de azi și care e rădăcina răului în România: Laura Codruța Kovesi. Din cauza Codruței cică nu merge nimic, nu se poate face nimic, nici măcar nu poți găsi o femeie bună cu care să merite să te însori în România.

Și greu mi-a venit să-i mai dau vreo țigară, dar până la urmă tot i-am dat. M-am gândit că, la o adică, să crezi că toate problemele tale se trag de la Kovesi e la fel de greșit cu a crede că ne va rezolva Kovesi toate problemele. Și mă tem că o s-o mai ducem așa o vreme.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s