Timeline (pe sărite) 2018

5 ianuarie: Clar, am provocat destinul, postând o poză cu o mâță la început de an. Acum, la miezul nopții, a apărut o colindătoare la ușa bucătăriei, care pesemne mă urmărește pe facebook, de unde a tras concluzia greșită că-s fan mâțe 😀 I-am dat mâncare și liber, că are stăpâni, după zgarda de la gât. Dar nu prea dă semne că vrea să plece.

11 ianuarie: „Maică-ta se frăsuiește și se tot frăsuiește, prea îi pasă de toată lumea și pune la suflet tot. Eu, dacă puneam la inimă tot ce-am pățit, eram de douăzeci de ani în mormânt. Maică-ta e panicoasă… Tu ai noroc că semeni cu mine!”, mă asigură tata.

18 ianuarie: De ce să mă duc eu cu autobuzul la serviciu, dacă am mașina mea, cu care rup prin zăpadă? Am urcat, am plecat, am mers o sută de metri și m-am blocat pe uliță, la poarta unui nene care nu și-a curățat drumul, la 50 de metri de strada mare. Trei ore m-am chinuit să o aduc la locul ei. După care mi-am luat o zi de concediu.

29 ianuarie: Am ferit covorul, am făcut loc în jur, mi-am pus un prosop în poale, o babețică uitată de la nepoată-mea, la gât, am luat cuțitul și-abia apoi am mâncat două rodii mari, zemoase. Parc-am tăiat porcul. Și-acum mă duc să fac un duș.

30 ianuarie: Probabil pentru că m-a văzut din Iași, recepționera de la un hotel bucureștean a ținut morțiș să-mi explice ce e cardul de acces, să mă conducă până la ușa camerei și să-mi arate cum funcționează: „Pac! Atingeți aici și se deschide”, deși i-am spus că m-aș descurca eu cumva.

10 februarie:

25 februarie: Tot ninge ca în povești, dar mie mi s-a cam acrit de povestea asta.

26 februarie: În Generală, pentru mine și prietenii mei nu era niciodată suficient de frig, destul viscol, mă rog, nu aveam îndeajuns de multe dezastre naturale. În iernile ca acum, te trezeai la șapte dimineața, auzeai la radio că-s minus douăzeci de grade afară și exclamai nemulțumit:
– Ăsta-i frig?!
Niciodată nu știai dacă e suficient. Dar în sinea ta te bucurai, orișicât. De la minus douăzeci de grade în jos sau de la un metru zăpadă în sus, începeai să capeți speranță. Părinții nu voiau să te lase la școală

5 martie: Mi-ar plăcea să scriu un roman care să-i supere pe toți apropiații mei, să se regăsească fiecare în parte ca personaj, cu bunele, dar mai ales cu relele lui, să mă caute vreo douăzeci de oameni ca să mă bată, să nu mai vrea nimeni să vorbească cu mine, după lectură.

16 martie: Ieri am dat un interviu la ZDF. Realizatorul mi-a spus că o să intre azi la 7 dimineața. Și mă gândeam că așa de matinal nu o să-l vadă nimeni. Când am iesit la cafea, recepționerul a strigat după mine: „V-am văzut la televizor. Super!”

24 martie:

3 aprilie: Eram student pe când am auzit povestea că se vor monta în stații panouri de afișaj cu orarul sosirii autobuzelor / tramvaielor, la noi în oraș. Văd în presă că a fost reluată. Dar că mai durează și că, oricum, nu vor fi panouri în toate stațiile. Păi, tăticule, băgați un banal GPS pe mijloacele de transport în comun, conectați-le la o banală aplicație și vedem noi singuri pe telefon cât mai e până apare tramvaiul, până iese povestea cu panourile, cu licitația, cu montajul.

24 aprilie: Aproape de miezul nopții, după o tură de oraș cu bicicleta, mă întorceam spre casă. Bătea vântul, în afară de câte o mașină, nu trecea nimeni. Doar o pungă de plastic traversa strada. Și pe podul Nicolina m-am intersectat cu un nene care cânta din mers la muzicuță. Nu părea crazy, nu homeless, nu street artist. Cânta așa, pentru el, parcă de plictiseală, să treacă mai ușor vremea până ajunge acasă.

29 aprilie:

4 mai: La 4.11 dimineața cântă pe patru voci un greier, un cocoș, un pitpalac și un păun. Pe fundal, lătrat de câini.

8 mai: Catedrala din centrul Cataniei are amenajate locuri unde pot dormi peste noapte cei fără adopost. Chiar la întrare, chiar în biserică, acolo unde se tine slujba.

9 mai:

10 mai:

12 mai:

14 mai: Azi, pe plaja din Catania, era un indian care vindea zmeie. Avea vreo zece, înșirate pe sfoară, toate zburau fain, tăiau în diagonală poza plajei, o împărțeau în două. Pe de o parte, un vas de război american, în largul mării, pe de alta, un vulcan încă activ, Etna. Și nu i le cumpăra nimeni. Și mă gândeam ce trist e, totuși, să vii din India până în Sicilia pentru o viață mai bună, pe care să o câștigi vânzând zmeie, și să nu ți le cumpere nimeni.

18 mai: Acasă.

26 mai: Azi noapte un melc mi-a mâncat un fir de busuioc roșu abia plantat. Apoi a fugit. Mi-am dat seama după urme.

27 mai: Eu tot plantez chestii – iarbă, flori, legume, copăcei – le îngrijesc, le ud zilnic, dar abia în seara m-am luminat: curtea mea e, de fapt, o crescătorie de melci și de greieri, care mă folosesc ca să-și prolifereaze specia.

8 iunie: Am vorbit cu tata la telefon, ce mai face, la ce se uită. Cică a plouat oleacă, a strâns cam cinci kile de apă de ploaie în fiecare butoi de după casă. Altfel, la televizor nu-i mai nimic de văzut în seara asta, Campionatul Mondial începe joi, am avut dreptate, cum am zis eu, nu cum m-a contrazis el… Să vedem ce face Halep mâine… Găinile s-au culcat și sunt toate… Și s-a uitat la unii din Cluj la televizor: „se lăudau că au un festival mare, ceva TIFF, parcă, ne-au cam vorbit de rău pe moldoveni, de fapt, nu prea au zis nimic de Mungiu, de voi, parcă noi n-avem film, se lăudau cu unii din Paraguai, la care cică vine multă lume…”

12 iunie: Pe de altă parte, mă gândesc, Trump – Trump e președintele SUA! 🙂 – în face praf pe Justin Trudeau, se ceartă cu Merkel și Macron, îl laudă pe Kim Jong-un, iar noi românii avem pretenția să avem o țară normală la cap? 🙂

24 iunie:

26 iunie: Sigur nu o mai țineți minte pe femeia din vecini despre care am povestit – gen 1,53 m, 90-100 kg -, cocoțată în vârful copacului, curățând crengi cu foarfeca de vie, în timp ce soțul ei – gen 1, 54 m, 35 kg – stătea lângă trunchi, ca să o prindă în caz de cădere liberă. Acum povestea e că femeia aia și-a cumpărat motocoasă cu motor de drujbă și umblă înhămată cu ea prin iarba până la gât ca Ștefan cel Mare printre turci. Soțul, nicăieri.

28 iunie: De când mă știu ca om liber cu cablu, în fiecare an, pe toate canalele tv de la noi, cu ocazia inundațiilor apar sute de știri exact la fel: un cadru ape învolburate și un om în vârstă care spune: „De când mă știu, n-am mai văzut așa ceva!”.

30 iunie: Discuție între tata și mama, în mașina mea. – Au murit toți pe capete în partea asta de sat. – Nu toți. Răucescu mai trăiește. – Eu am auzit că a murit și el. – Cum să moară, tu nu vezi că are Orange?

5 iulie: Pe holul de lângă biroul meu lucrează un electrician la tabloul electric. Și brusc apare o flamă puternică prin ușa deschisă, aud o pocnitură și un zgomot de pași în fugă. Ies repede în hol și îl văd pe electrician bulversat, cu o șurubelniță prăjită în mână, privind îndelung tabloul electric – cumva ca și cum ar fi fost vorba de un Rembrandt –, exclamând doct:
– Aha!

11 iulie: Evident că n-am ce discuta cu voi în privința asta, că aș ajunge la interminabile polemici și teorii, comentariile ar degenera, ar apărea și cineva care sa mă înjure, altul m-ar amenința cu unfriend, unul ar cere coșuri de mână la Lidl, altcineva mi-ar spune că-s prea arogant, că e laie, ca-i bălaie, că-s pesedist sau rezist etc.
Numai Clara, nepoata mea de un an și nouă luni, a înțeles din prima secundă că ăsta e în mod indiscutabil fix ceea ce i-am făcut eu din pietre: un nihaha, adică un cal.

12 iulie: Văd din ce în ce mai des oameni din domeniul finanțelor, care mustăcesc când îi aud pe artiști cum se dau cu capul de pereți ca să rezolve hârtiile cu ANAF-ul. Sau îi urechează cu superioritate: „Da’ ce-aveți, băi, artiștilor? Voi parcă vă dădeați ’telectuali. Ce-i așa greu să pricepeți niște legi, niște formulare și niște formulări?”. La fel și cei care prin meserie au tangență zilnic cu birocrația.

Dar cum ar fi invers, frații noștri meseriași și superiori, ca în fiecare an să treceți de mai multe ori pe la ANAF – Agenția Națională a Artiștilor și Filosofilor, să tot primiți scrisori de amenințare prin poștă ca să mergeți la ei și să prestați la alegere un rol din Shakespeare, niște traduceri din Gao Xinjian, o interpretare cinstită la Ființă și timp a lui la Heidegger, o fugă de Bach sau o poezie adevărată scrisă de voi? Cu ar fi ca de asta să depindă liniștea voastră financiară și în funcție de asta să vi se blocheze sau nu contul? Atunci să vedeți cum ați plăti și voi un filosof sau un poet acreditat, care vă belește de bani, fără să vă dea chitanță, explicându-vă că treaba asta e foarte complicată, normal că nu o puteți face singuri, că e nevoie totuși de un specialist în domeniu și de-aia costă așa mult.

18 iulie: Deși eram tare obosit, pe la miezul nopții am început să văd Godzilla, să mă relaxez, că nu mă mai uitasem la un film de o lună de zile. Pam-pam, bum-bum, chestii introductive, iese Godzilla din apă și intră în New York. Îi văd doar picioarele și coada, că atât au arătat. Aaa, mișto, impressive, zic. Apoi clipesc nu știu cum de vreo două ori mai des sau mai apăsat și, când mă uit mai atent, Godzilla era moartă, lată cu capul pe asfalt, în mijlocul New York-ului. Asta înseamnă să vezi un film cap coadă și să te relaxezi în același timp.

3 august: Leul a fost denominat la 1 iunie 2005. Suntem în 2018 și tot e o varză în capul oamenilor, o confuzie între milion și sută, între sute și zeci de lei, deși lucrăm zilnic cu bani pe care scrie limpede valoarea lor. Ei, și-acum în funcție de asta, să ne închipuim în cât timp se schimbă o mentalitate care nu e scrisă precis nicăieri.

3 august: E un așa contrast pe Facebook între opiniile noastre acre despre orice, situația dezastruoasă a țării, tonul grav și pozele noastre din concediu sau de oriunde.

4 august: Mi-a povestit un prieten că avea o rudă îndepărtată care a fost deportată de Stalin din Basarabia în Siberia. După Revoluție, a început să-și viziteze din când în când niște neamuri ajunse prin București. Și a luat-o lumea la întrebări:
– Păi, mamaie, acum că s-a terminat cu comunismul, ce mai cauți matale în Siberia, de ce te mai întorci, de ce nu stai în România cu noi?
– Dragii mei, zice ea, în Siberia știu limpede de-o viață cine sunt ăia răi, care mi-e prieten și care mi-e dușman, cu cine pot face treabă și cu cine nu. Și mă descurc. În România e o așa amețeală de oameni și situații, că nu mai pot pricepe care sunt ăia cu adevărat buni sau răi.

18 august: Până la 68 de ani, mama nu a fost niciodată la mare. Din varii motive, poate cel mai important, curajul de a ne lua inima în dinți și de a face asta, fără prea multe comentarii. De când am mașină, tot am zis că o să mergem cândva, dar a rămas doar o poveste, o chestie pe care o tot amâni și pare că nu o să se mai întâmple. Numai că acel cândva tocmai a venit, fără să mai facem filosofii, fără să mai luăm în calcul răul ei de mașină și alte motive că nu se poate, că nu-i momentul acum, poate la anul. Ieri s-a obișnuit cu valurile, a văzut că totuși nu amețește de la ele. Azi cred că învață să înoate. Mâine, cine știe, poate se face salvamar.

28 august: Dacă povestesc că mergeam pe plajă, că am văzut o persoană citind pe șezlong, cu burta la soare, că am devenit curios fără să-mi dau seama ce carte citește, că am tras cumva cu ochiul la titlu (chiar am plecat un pic capul, scrisul fiind pe vertical), încât persoana respectivă a tresărit, s-a strâns ghem și mi-a aruncat o privire cruntă, moment în care am realizat ca e o femeie cu sânii goi – mă crede cineva?

29 august: Dimineață am oprit mașina la zebră, așteptând să treacă, șotânc-șotânc, o doamnă cu piciorul drept în ghips. Avea o rochie albă, lungă, elegantă, ca de epocă, o pălărie tot albă, iar – ca să nu se murdărească, ca să păstreze albul imaculat, bănuiesc – piciorul în ghips era băgat într-o pungă Lidl, legată cu sfoară de gleznă.

10 septembrie: Dacă s-ar lansa în România un nou canal de știri, care să transmită doar purici și câteva burtiere în buclă – Află cu cât ți se mărește pensia! Totul despre cel mai devastator cutremur! Mărturisiri șocante! Etc! -, ar rupe cu audiența.

11 septembrie: Îmi cumpăr struguri mari, negri, made in Romania, de la magazinul din colțul străzii mele. Sper să fie și dulci. Fur o boabă și verific. Sunt. Apoi, cât umplu punga dintr-o ladă plasată afară în ploaie, aud trei bărbați care stau și discută cu o bere în mână, înghesuiți sub o singură umbrelă:
– Îi urât tare la pușcărie! Eu am fost numa’ oleacă și nu-mi mai trebuie cât oi fi!
– Phaiii, păi eu am fost într-o zi într-o celulă și, când o trântit unu’ ușa, m-am căcat pe mine!
– Ferească Dumnezeu să ajungi să scrii o carte pe-acolo! concluzionează al treilea.

18 septembrie: Fumez pe prispa casei și simt că-i toamnă până-n măduva oaselor. Mă gândesc că sunt atât de bătrân, încât îmi mai amintesc din toamnele copilăriei doar începuturile de școală. Atât de bătrân, că în clasa întâi am scris cu penița. Și-mi plăcea cumva, se termina cerneala după trei litere, a patra ieșea oleacă pe jumate, și trebuia să moi din nou tocul în călimară, și niciodată nu nimeream proporția corectă între a scrie și a nu-mi mânji mâinile ori banca. Altfel, după ce terminam de scris un cuvânt cu penița, mă simțeam Michelangelo, deși nu știam cine e ăla. Pe urmă m-am îndrăgostit de stilou, dar și stiloul pe care mi l-au cumpărat ai mei avea problemele lui, „bora” cerneală, visam la unul chinezesc, „cu peniță de aur”, cum are „toarșnvățător”. Ai mei m-au tot dus cu vorba până în clasa a cincea că îmi iau unul. Că e scump, că nu-s destul de mare să-i port de grijă unui stilou-chinezesc-cu-peniță-de-aur.

Și-n toamna lu’ a cincea, înainte de începerea școlii, a adus tata în probe, de la un băiat care a muncit în străinătate, un stilou din Arabia Saudită. Tot chinezesc, cred, dar nu arăta deloc ca unul pe care să-l mai fi văzut vreodată: avea în cap un tub transparent, umplut cu lichid, în care plutea un mic Mickey Mouse. M-am uitat la el, l-am amețit pe Mickey Mouse, sus-jos, și mi-am zis că așa ceva nu există. Să-mi fi luat ai mei așa ceva, aș fi spus că mi-au făcut cadou un Ferrari, deși asta chiar n-aș fi avut cum să știu. Costa o sută de lei, vreo cinci perechi de teniși. La preț redus, că băiatul care a muncit în construcții în Arabia Saudită era prieten cu tata. Și-am rămas o după amiază de sâmbătă și o zi întreagă de duminică toamna cu stiloul ăla în mână, și-am negociat dacă îl cumpărăm sau nu. Sâmbătă către noapte mă gândeam că mor dacă n-o să-l am, duminică mai pe seară, după ce am realizat că Mickey Mouse ăla nu prea face nimic altceva decât să plutească, pe cuvânt, m-am gândit singur că-i mai bine să-mi cumpere de suta aia o pereche de bascheți (cât două de teniși) și un stilou-chinezesc-cu-peniță-de-aur, cum are „toarșnvățător”.

Și așa a fost. Și în prima zi de școală, înainte de a ne striga la careu, m-am descălțat de bascheți, ca să nu-i stric, și i-am pus frumos lângă ghiozdanul meu, semn pentru bara imaginară a unei porți de fotbal. Și-am driblat atât de frumos desculț, pe toți băieții, și m-am bucurat atât de mult că urmează o toamnă lungă cu reprize de fotbal, încât am uitat de orice. Iar când m-am întors din atac, când ne-au chemat la careu, am văzut bara porții mele mutate, am căutat în ghiozdan și n-am mai găsit în el stiloul-chinezesc-cu-peniță-de-aur. M-am încălțat cu bascheții și-am fost tare fericit că n-am ales, totuși, stiloul ăla din Arabia Saudită, cu Mickey Mouse.

8 octombrie: Am adormit un pic și visam că nu mai vine Franzen la FILIT. Și mi-a sunat telefonul, am sărit ars, un domn m-a rugat să aștept pe fir trei-patru minute până intru live pe TVR Iași. Iar în telefon l-am auzit pe Jonathan Franzen, vorbind despre prezența lui la Iași în FILIT, într-un interviu luat de TVR Iași. Și, ascultându-l, m-am liniștit: deci sigur a fost.

20 octombrie: Am renunțat la un contract cu Vodafone. M-au sunat o dată că să mă convingă să mai rămân la ei. Nu m-au prins, că eram la baie. Când sună data viitoare, am să o rog pe doamna de la Vodafone să tasteze 1 pentru limba română, 2, pentru limba engleză, apoi să apese pe toate tastele telefonului, până mă convinge că știe de ce sună și dacă a optat pentru serviciul corect la adevăratul Florin Lăzărescu. Apoi o să-i spun că operatorul Lăzărescu nu este momentan disponibil, o să o rog să aștepte până voi fi liber, apoi o să-i fluier Fur Elize vreo juma de oră în receptor.

9 noiembrie: Mai am 4 săptămâni de luat din concediul de odihnă din 2017. Plus 5 de anul ăsta. Eu, ca și mulți dintre colegii mei bugetari de la MNLR. Mai are cineva luxul ăsta pe sfârșit de an.

23 noiembrie: Undeva înainte de FILIT, în stresul festivalului, la o țigară, mi-a venit în cap că trebuie să-mi cumpăr o orgă și să învăț să cânt. Știu chitară clasică, dar mi-am rupt un deget la baschet și mă încurcă rău. Dar clapele îs altceva, mai ales că n-am atins așa ceva decât întâmplător. Și ideea tot mi-a revenit. Iar azi la sfârșit de serviciu m-am dus țintă și mi-am luat o orgă de începător.

2 decembrie:

6 decembrie: În 1845 frații Arthur şi Albert Schott povestesc într-o prefață la „Basme valahe” că anumiți români săraci lipiți pământului obișnuiau să meargă prin sat prefăcându-se beți, cu diverse ocazii, să creadă lumea că au avut bani de băutură.

2 gânduri despre „Timeline (pe sărite) 2018

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s