Vermorelul din seara de Înviere

Lumea se pregătește de Înviere, tata intră nervos în casă cu noul vermorel (chestia aia cu care stropești via, roșiile etc) pe care i l-am cumpărat:
– Lipsește o piesă, n-au pus șmecherii ăștia o piesă în cutie!
– Stai calm, n-are cum.
– Uite, bagi asta în asta, cealaltă, aici, dar pe-asta unde o mai prinzi?!
– Tata, trebuie să montăm cu calm și ai să vezi că nu lipsește nimic! După carte, nu așa, după ureche.
– Lipsește și cartea.
Mă enervez și eu. Mergem amândoi afară, ne uităm pe întuneric în jurul locului unde a desfăcut cutia. Nimic.

Mă trag mai înspre lumină și încerc să montez științific – la câtă mobilă am aranjat eu! – după poza de pe cutie. Tata mă urmărește agitat, vrea să pună și el mâna, i-o dau la o parte. Cu cât mă holbez mai mult la poză, cu atât sunt mai nedumerit:
– Lipsesc vreo 4-5 piese mari și niște șuruburi. Plus garnituri.
– Vezi? zice tata. Mă înveți tu pe mine! Dă-l dracu’ de vermorel nou. Îl repar pe ăla vechi. Hai poate luăm niște piese de la ăsta.
– Nu, tata, am bonul, am garanția. Îl punem frumos în cutie și-l duc înapoi. Ne dă altu’, ni-l schimbă.
– Ei, ni-l schimbă pe naiba! Îl repar eu pe ăsta vechi.
Mi-e și ciudă, mai bine nu-l stârneam pe tata, mai bine îl repara pe ăla vechi și gata. De-acum se gândește la ăsta nou.
După care, când eram pe punctul să-l pun înapoi în cutie, îmi trece prin cap să desfac capacul bidonului de la vermorel. Înăuntru sunt toate piesele lipsă. Și manualul cu instrucțiuni.

Am râs ce proști suntem, ne-am bucurat și ne-am apucat de montat. Punct de la care au pornit adevărații nervi.
Textul e în germană și în chineză, poza pentru ghidaj, de mărimea unui timbru. Meșterim vreo juma de oră după ureche, punem apă, iar tata îl ia în spate cu nerăbdare, să-l încerce:
– Uailei! Meserie! Uite ce frumos stropește! Îi mult mai bun ca ăla vechi!
După care se oprește brusc și zice:
– Ia vezi ce am în spate. Cred că curge.
Tricoul îi e leoarcă. În timp ce bagă presiune, sar jeturi de apă de la niște piese prinse de capac. Îi comunic lu’ tata.
– Un căcat de vermorel! zice el. Nu-i bun. Curge. Îl repar pe ăla vechi.
– Stai calm, îl îndemn eu, turbând de nervi. Cred că n-am strâns bine șuruburile, garniturile. Ține-l așa în spate, că strâng eu.
– Stai să-mi iau pe mine o geacă de ploaie, că-s fleașcă.

Mai meșterim vreo juma de oră pe întuneric în curte, ne mai certăm, ne udăm din cap până-n picioare, apoi ne bucurăm.
– Lucru făcut de nemți! zice tata admirativ. N-avea cum să nu meargă! Îi mult mai bun decât ăla vechi.
Sunt doar frânturi de discuții și de situații din treaba făcută de noi – nu mai zic comentariile mamei – cu câteva ceasuri înainte de Înviere.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s