Vermorelul din seara de Înviere

Lumea se pregătește de Înviere, tata intră nervos în casă cu noul vermorel (chestia aia cu care stropești via, roșiile etc) pe care i l-am cumpărat:
– Lipsește o piesă, n-au pus șmecherii ăștia o piesă în cutie!
– Stai calm, n-are cum.
– Uite, bagi asta în asta, cealaltă, aici, dar pe-asta unde o mai prinzi?!
– Tata, trebuie să montăm cu calm și ai să vezi că nu lipsește nimic! După carte, nu așa, după ureche.
– Lipsește și cartea.
Mă enervez și eu. Mergem amândoi afară, ne uităm pe întuneric în jurul locului unde a desfăcut cutia. Nimic.

Mă trag mai înspre lumină și încerc să montez științific – la câtă mobilă am aranjat eu! – după poza de pe cutie. Tata mă urmărește agitat, vrea să pună și el mâna, i-o dau la o parte. Cu cât mă holbez mai mult la poză, cu atât sunt mai nedumerit:
– Lipsesc vreo 4-5 piese mari și niște șuruburi. Plus garnituri.
– Vezi? zice tata. Mă înveți tu pe mine! Dă-l dracu’ de vermorel nou. Îl repar pe ăla vechi. Hai poate luăm niște piese de la ăsta.
– Nu, tata, am bonul, am garanția. Îl punem frumos în cutie și-l duc înapoi. Ne dă altu’, ni-l schimbă.
– Ei, ni-l schimbă pe naiba! Îl repar eu pe ăsta vechi.
Mi-e și ciudă, mai bine nu-l stârneam pe tata, mai bine îl repara pe ăla vechi și gata. De-acum se gândește la ăsta nou.
După care, când eram pe punctul să-l pun înapoi în cutie, îmi trece prin cap să desfac capacul bidonului de la vermorel. Înăuntru sunt toate piesele lipsă. Și manualul cu instrucțiuni.

Am râs ce proști suntem, ne-am bucurat și ne-am apucat de montat. Punct de la care au pornit adevărații nervi.
Textul e în germană și în chineză, poza pentru ghidaj, de mărimea unui timbru. Meșterim vreo juma de oră după ureche, punem apă, iar tata îl ia în spate cu nerăbdare, să-l încerce:
– Uailei! Meserie! Uite ce frumos stropește! Îi mult mai bun ca ăla vechi!
După care se oprește brusc și zice:
– Ia vezi ce am în spate. Cred că curge.
Tricoul îi e leoarcă. În timp ce bagă presiune, sar jeturi de apă de la niște piese prinse de capac. Îi comunic lu’ tata.
– Un căcat de vermorel! zice el. Nu-i bun. Curge. Îl repar pe ăla vechi.
– Stai calm, îl îndemn eu, turbând de nervi. Cred că n-am strâns bine șuruburile, garniturile. Ține-l așa în spate, că strâng eu.
– Stai să-mi iau pe mine o geacă de ploaie, că-s fleașcă.

Mai meșterim vreo juma de oră pe întuneric în curte, ne mai certăm, ne udăm din cap până-n picioare, apoi ne bucurăm.
– Lucru făcut de nemți! zice tata admirativ. N-avea cum să nu meargă! Îi mult mai bun decât ăla vechi.
Sunt doar frânturi de discuții și de situații din treaba făcută de noi – nu mai zic comentariile mamei – cu câteva ceasuri înainte de Înviere.

Un gând despre „Vermorelul din seara de Înviere

  1. Urmaresc scena ca la cinematograf, vizualizand cuvintele. Imi plac povestirile astea care ma fac sa rad instantaneu la cate o replica. Descreteste fruntile. Colegii mei ma privesc mirati. La toti ne face placere cand cineva rade, chiar si asa, de unul singur.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s