Pomelnic

pomelnic

Primele venituri din scris le-am avut de la bunica. Mai precis: bomboane de colivă sau prune uscate. La schimb, îi puneam pe hîrtie pomelnicile („Scrie mare! Popa nostru-i chior!”) şi, periodic, cîte o scrisoare către o soră dintr-un sat îndepărtat. Am scris pe larg despre asta în Lampa cu căciulă…După cum se vede în poză, bunica, săraca, nu prea le avea cu scrisul. Totuşi, dacă te uiţi cu atenţie, poţi spune că a fost un precursor al scrierii tip mess: pomlc – în loc de pomelnic, Vsli – in loc de Vasile, brc – în loc de biserică. Şi – omg! – la lista de „Aişte sut morţ Voştri”, scrisă la sfîrşitul unei cărţi de rugăciuni, a avut grijă să se treacă şi pe ea, încă din timpul vieţii: Agripina.

Dar alta-i povestea pe care vreau s-o spun acum, legată de scrisorile pe care i le scriam eu soră-sii (pe care nu o văzuse de zeci de ani). Aveau un tipic special, îl ştiam pe de rost, de la care bunica nu se abătea niciodată. Pe scurt, totul putea fi redus la: „Dragă soră, pe aici totul e bine, eu sînt bine, neamurile sînt bine, iar vremea a fost frumoasă”. Informaţiile despre vreme mi se păreau cel puţin discutabile, întrucît sora-sa nu trăia pe alt continent, ci într-un sat la vreo 20 de kilometri mai încolo. Cum să-i spui că vremea a fost frumoasă, cînd a plouat o lună încontinuu? „Tu scrie cum îţi spun eu şi nu-mi întoarce vorba!”, îmi dicta ea, neabătută de la tipic. Scriam – ce să fac? –, că-mi plăceau bomboanele de colivă şi prunele uscate… Scrisorile soră-sii aveau acelaşi tipic, iar ultima a venit la vreun an după ce a murit bunica. Totul era bine şi frumos pe acolo, la fel ca şi vremea. La ce bun să-i mai scriu şi să-i spun c-a murit bunica?

Ieri am fost acasă la ţară, mi-am luat părinţii în maşină şi-am mers aiurea pe dealuri, prin păduri, să ne aerisim. La un moment dat am ajuns chiar în satul în care trăia sora lu’ bunica, pe vîrful unui deal înconjurat de păduri, undeva la capătul lumii. Ne-am oprit la ieşirea din sat, să fumez o ţigară. Am fumat, urmărind cu privirea cum din peisaj se desprinde un moş, mai întîi cît un punct, apropiindu-se de noi. Cînd a ajuns în dreptul nostru, l-am întrebat dacă a auzit de sora bunică-mii. Cică încă trăieşte, are 94 de ani…

N-am avut tupeul să mă duc s-o văd.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s