Terenul meu de joacă

În Ajun, am fost acasă la părinţi şi am tras o fugă şi pînă în capătul grădinii, în locul unde a fost casa bunicii. Arată cam aşa:

Despre bunica nu vreau să mai scriu aici şi acum (am tot făcut-o în Lampa cu căciulă). Ce mi-a atras atenţia – şi parcă n-am observat niciodată – e cum s-a transformat terenul meu de joacă din copilărie: un colţ al grădinii în care erau vreo doi vişini, un cireş şi cîteva petice de iarbă. După ce a murit bunica, tata nu şi-a mai bătut capul să-l desţelenească. Nici nu prea intra plugul din cauza rădăcinilor de copac, nici nu prea merita riscul. Cam pe-acolo cică au fost îngropate nişte obuze găsite de bunicul după Război. Aşa o fi, însă eu unul le-am căutat toată copilăria, săpînd pe ascuns cu hîrleţul, ca o cîrtiţă eşuată la suprafaţa pămîntului, fără să dau de ele. În loc de copaci, a crescut cucută, o pădure întreagă, care cred că mi-ar fi plăcut şi mai mult ca teren de joacă:

2 gânduri despre „Terenul meu de joacă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s