Un prieten din copilărie

Conduceam destul de repede spre casa părinţilor mei. Lumina chioară a farurilor o mînjea pe cea a zilei, nu-mi limpezea mai deloc întunericul căzut prea devreme, la care se adăuga o ceaţa amestecată cu fumul hornurilor de la ţară, încît nu vedeam decît la vreo cinci metri în faţă. Cumva, mergeam precum caii cu ochelari. La un momen dat, mi s-a părut că trec pe lîngă o umbră de om, cu mîinile adînc îndesate în buzunare.  Apoi mi-a venit în cap că parcă umbra aceea îmi era cunoscută.  M-am uitat în oglinda retrovizoare şi am văzut un semn timid, făcut cu mîna ridicată pînă la jumătate.

Am oprit departe, aşteptînd umbra. Era unul dintre cei doi mai buni prieteni ai copilăriei mele. I-am deschis portiera, el a băgat doar capul şi m-a întrebat, mimînd firescul, ce mai fac. L-am îndemnat să urce mai repede, că mă grăbesc. „Nu, zice el, lasă, vin de la servici şi-ţi murdăresc maşina”. „Ce dracu?! Doar ne ştim de-atîta vreme! Urcă!”.  A urcat şi s-a aşezat stînjenit, pe marginea scaunului, drept, fără să atingă tapiţeria cu spatele, cu braţele la piept.  În cei vreo doi-trei kilometri pînă la poarta lui, am schimbat cîteva vorbe goale, stupide.  Nu mai era nimic, absolut nimic, din prietenia copiilor care îşi petreceau mai tot timpul liber împreună, nimic din complicitatea cu care, imi amintesc, îl ajutam să-i scrie bileţele de dragoste unei fete din satul vecin.

„Cînd pleci?”, m-a întrebat la coborîre. „În două ceasuri”. „Păi, zice, opreşte şi claxoanează. Să-ţi dau şi eu o sticlă de vin sau de lapte. Că mă simt acum dator, la ce-ai făcut pentru mine”. Nu glumea, era extrem de serios. „Ce dracu?! Doar ne ştim de-atîta vreme!”, i-am zis. Iar el a închis portiera.

2 gânduri despre „Un prieten din copilărie

  1. Prieteniile din copilărie neîntreţinute, peste care se mai aştern şi nişte invidii sau brutala neînţelegere din partea celuilalt devin nişte chestii dureroase. Tu te raportezi la el cu nostalgie…
    Pentru el, nostalgia ta nu există sau, dacă există, e o chestie dubioasă şi periculoasă. Doar oamenii care trăiesc pe tărîmul ideilor sau cu capul în poveşti (fictive) au genul ăsta de raportări nostalgice la semenii lor. Prietenul tău, cînd te vede, vede diferenţele dintre voi, compară, îşi doreşte să nu se simtă prost că e în alt film faţă de tine şi atunci găseşte un mod de a echilibra relaţia de putere – chiar şi oferindu-se să-ţi dea ceva ca să îi fii tu dator. Sistemul darului care obligă nu e specific doar trobriandezilor:)))

  2. Mi-a placut mult fragmentul. E ca o poza reusita sau o proza scurta buna, pentru ca nu spune mai mult decat trebuie. socul mental se produce. Nostalgie, ruptura, instrainare, timiditatea in fata celui plecat departe care are aureola (poate) a reusitei, drumuri separate, frecvente uitate si altele diferite pe care functionam si care sunt azi incompatibile.Si din nou nostalgia dureroasa a ceva pierdut, a unei comunicare adevarate care nu mai poate fi reinnodata. Mi-a placut.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s