O mie de ani cu Padre

Cînd or să mi se termine toate poveştile personale, cînd n-o să mai am niciun fel de „inspiraţie”, probabil că o să mă aşez la masă şi o să scriu simplu, fără să adaug, să interpretez sau să comentez ceva, un roman despre viaţa fratelui Padre (Ioan Florin Florescu): de la excepţionala sa coborîre din tren la Pojorîta, la venirea în Iaşi, la cariera lui de ziarist pentru „Monitorul”, la cea de preot navetist, la cea de redactor Polirom, la cea de cercetător ştiinţific al Univesităţii „Cuza” din Iaşi şi pînă azi, cînd am aflat întîmplător pe net că este preot în Glasgow (plus că Dumnezeu ştie ce-o să se mai întîmple pînă voi scrie eu romanul) – http://ioanflorin.wordpress.com.

Am o mie de poveşti cu el, pe care – cu rare excepţii, deşi în ultima vreme nu ne-am văzut decît de două ori pe an – le spun aproape zilnic apropiaţilor mei. Dincolo de frăţia noastră, l-am considerat mereu un fel de samurai al creştinismului ortodox, alternînd perioadele de luptă cu cele de zen (fac o pauză să-i spun o vorbă genială a lui Dan Mititelu, pe care a scos-o într-o conversaţie zilele astea: eu îi ziceam că modul ideal de a trăi e, pînă la urmă, să fii zen şi nimic mai mult, fără să-ţi pese de ce ai realizat, de ce ai lăsa în urmă, iar el a completat  „…dar ferească Dumnezeu să-ţi treacă zen-ul!”).

Dintre cele o mie de poveşti cu Padre, vreau să spun aici, pe scurt, doar una: într-o vreme, mai mulţi prieteni şi amici ne adunam seara tîrziu să jucăm tenis cu piciorul în Parcul Expoziţiei din Copou. După asta, stăteam cu toţii la discuţii cîte două ceasuri cu o bere în faţă, într-o crîşmă faină din curtea unui om oarecare. După certuri şi comentarii despre fotbal, bancuri, politică, serviciu şi alte alea, la un moment dat, un tip care venise în grupul nostru pentru prima dată (adus de un prieten) a început să ne povesească sec – din senin – cum au murit doi soldaţi români în Irak, în faţa lui, la cîţiva metri. În special, povestea unui glonţ invizibil, tras cu precizie în gît, fix în spaţiul liber dintre cască şi vesta antiglonţ a soldatului. După care a adăugat că a doua zi, mai pe seară, pleacă pe frontul din Afganistan. Am rămas cu toţii muţi.

Pe la 2-3 noaptea, mă întorceam cu Padre spre casele noastre, pe jos, pe Copoul pustiu. Încă mai eram muţi. După minute bune de mers în tăcere, Padre a exclamat deodată rîzînd: „Frate, mişto e viaţa, o mie de ani să trăiesc şi tot nu m-aş plictisi!”

5 gânduri despre „O mie de ani cu Padre

  1. Frate,

    o să zică ăştia că ne-am vorbit! Tu scrii despre mine, iar eu te am invitat în „Fotoliul rezervat” de pe blogul meu… Şi asta în condiţiile în care nu ne-am văzut şi n-am mai vorbit de vreun an. Cum ai dat de blogul meu, că abia ieri l-am „lansat”?

  2. Na, că am dat un enter din greşeală şi nu am terminat de zis. Ce mai faci, frăţioare? Tot ce mai ştiu despre tine e din ce citesc pe blog. Ăştia din Scoţia întreabă toată ziua de tine. Şi de dl. Teodorovici, dacă a mai scos vreun album 🙂 . Altfel, Scoţia e minunată, munţi, brazi, mare, castele, cidru şi fish & chips. Ştii ce am redescoperit aici? Cît de fain poate să fie un cer senin. Pe bune. Uite-aşa trăim cu nişte minuni, ne obişnuim cu ele şi nu mai ştim să le vedem frumuseţea. De ce zic de cerul senin? Pentru că în Scoţia ploaia e un element la fel de prezent ca aerul pe care-l respiri. Plouă la orice oră şi în toate felurile. Plouă şi atunci cînd pare că nu plouă. Covoraşul de pe pragul uşii e în două cu licheni şi muşchi. O vreme am fost exasperat, dar încet-încet m-am obişnuit. Acum nici nu mai bag în seamă ploaia, mă străduiesc să mă port ca un scoţian. Îmi caut umbrela doar dacă toarnă cu găleata. Îţi dai seama ce înseamnă în aceste condiţii să te trezeşti într-o dimineaţă şi să dai de un cer senin, fără o urmă de nor. Aşa s-a întîmplat chiar în dimineaţa asta. M-am uitat cred că vreun sfert la oră la cerul albastru, tot mirîndu-mă ce frumos poate să fie. Uite-aşa. Apropo de zenul tău. Da, frate, ne cam lasă zenul… Hai, pup-o şi pe Ralu din partea mea. Vezi că în curînd postez pe blog un jurnal scoţian.

  3. Oho, incredibil, intr-adevar! Nici eu nu mai stiam nimic de Florin Florescu, primul meu redactor – sef de la Monitorul, din anul de gratie 1992. L-am mai revazut apoi in 2005, cand lucra la Septuaginta, la Polirom. Nu stiu de ce, dar am impresia ca Glasgow i se potriveste de minune modului sau de a fi. Chiar ma bucur ca l-am redescoperit! Toate cele bune din partea mea!

  4. (chiar nu exista coincidente) Zen-ul a inceput sa lase pre multi, zic eu citindu-l de curand pe Cartarescu. Imi plac profetiile astea de se universalizeaza la un moment dat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s