Toporul şi uleiul

Pînă ieri, habar n-am avut ce vrednic înotător se ascunde în mine. În materie de înot, ştiam prea bine: sînt un maestru al stilului topor (căzut în apă şi mers direct, fără ezitări, la fund). Mai cunosc un fel de plută (rezist, de obicei, doar cîteva secunde, pînă îmi intră apă în urechi şi am impresia că încep să mă rotesc ca o morişcă). În rest,  stăpînesc vreo trei feluri de zbateri care ascund elegant disperarea, mă pot ţine la suprafaţă cam cît două ture de bazin şi, pentru un observator neglijent, ar putea fi considerate înot.

Cu aceste cunoştinţe la purtător, încurajat de căldură şi de puzderia de oameni de pe plajă, m-am îndreptat ieri către Marea Adriatică. Am pierdut vreo oră pînă să găsesc un loc decent de intrat în apă, combinaţia fericită între o zonă în care să nu mă calc pe bătături cu babele ori preşcolarii şi alta în care să n-am neapărat nevoie de salvamar. Găsit, intrat, primul şoc: am făcut pluta instantaneu, nu doar pe spate, ci şi pe burtă. Numai şi mişcînd uşor mîinile, apa mă scotea, ca pe ulei, la suprafaţă. Plută la liber, fără deadline!  După ce am început să mai dau şi din picioare, în scurt timp, m-am simţit că o pot provoca la întrecere şi pe Camelia Potec. O fi de la salinitatea mare a locului, dar nu-mi pasă: aici mă pot numi pînă şi eu, fără jenă, înotător.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s