Fotomanelistul creator (de nuntă)

În ultimii  ani niciun gen al fotografiei n-a prosperat mai mult decît fotomanelismul. Cadre cu apusuri, răsărituri şi ceţuri, copilaşi îmbujoraţi, fericiţi producători de clorofilă, pipiţe machiate strident, cu o expresie artificială de pe chip, ce trădează vidul ascuns sub frunte, întinse prin cele mai bizare cotloane, de la calorifer, pe stînci, pînă la foste fabrici din comunism ori poduri din case părăsite, miri şi mirese puşi să se strîmbe cît mai penibil prin aceleaşi trei-patru locuri – toate se amestecă cu incultura, prostul gust, lipsa de imaginaţie, bliţurile dezlănţuite, obiectivele scumpe şi abuzul de cursoare pentru a ne prezenta, glorios, fotomanelistul creator (spre uzul fotomanelistului receptor al cărui simţ critic se rezumă la un vocabular de două-trei cuvinte: “bine prins”, “superb”, “absolut superb”, “nice shot”, “wow”, “tăiat respiraţia”…; dar asta-i altă discuţie…)

Evident, nu vorbesc aici de omul obişnuit care-a scăpat de teama consumării poziţiilor, pozează tot ce-i iese în cale şi vede pozele o singură dată, pentru ca mai apoi să le arunce în tenebrele biţilor. Nu vorbesc nici măcar de meseriaşul onest care cîştigă şi el o pîine, mai mare sau mai mică, de pe urma fotografiilor pe care le face, ci de cel care, după ce şi-a strîns banii de pîine, are pretenţia că e “artist”. Iar printre fotomanelişti, parcă niciunul nu se dă mai artist decît cel de nuntă. Îl recunoşti prin aroganţa cu care îţi vorbeşte de compoziţie, de lumini, de aparatură, prin modul (uneori impecabil) în care reuşeşte redea într-un singur cadru toată stupizenia fiinţei, tot ce-a adunat prostul gust, în sinteză, din momentul cînd omul a încălţat pentru prima dată sandale, acum patruzeci de mii ani, şi pînă a păşit pe lună.

Sîmbătă, am avut parte să întîlnesc vreo doi asemenea fotomanelişti la o biserică săpată în piatră. Mireasa, pozînd languros lîngă o cruce care era, practic, aşezată pe acoperişul bisericii. Iar sub ea, în biserică, un călugăr:

10 gânduri despre „Fotomanelistul creator (de nuntă)

  1. Cum s-ar zice…’nice shot’:). Dintotdeauna cuvantul acesta ‘nice’ mi s-a parut sleampat, neputincios de-a zugravi cu adevarat ceva mai mult decat perisabilul cotidian din cale-afara de ‘dragutz’…
    Paradoxul este ca tocmai gratie apoteoticului prost gust de care pot da dovada asemenea ‘fotomanelisti’, a putut fi suprins modul dureros in care pot convietui doua realitati atat de indepartate, ca de la cer la pamant: in bisericuta, batranul batand la poarta vesniciei, iar pe-acoperis, razimata aproape lasciv de cruce, o fatuca care se-ntampla sa fie si ea mireasa…

  2. Si oamenii care invata? Omul care a strins cureaua un an de zile si si-a cumparat o aparat DSLR si face poze mai des decit clipeste umplind hdd-ul si jucindu-se in Photoshop incercind sa imite fotografii a la Cosmin Bumbut, Stefan Petrescu sau altii – considerati de la sine putere artisti? Ei tot fotomanelisti se numesc?

  3. @Victor: Cred că e o diferenţă enormă între oamenii care învaţă şi cei care imită. Cei care învaţă pot avea o mulţime de stîngăcii, de imperfecţiuni tehnice, dar tot găseşti ceva interesant, original în poza lor, un mod aparte de a vedea lumea. Cei care consideră că arta constă în reproducerea unor clişee – nu contează de la cine preluate – sînt, după mine, fotomanelişti. În fine, nu vreau să încep o teorie a chibritului. Aş zice că orice persoană cu o brumă bun gust recunoaşte din prima un fotomanelist sau o fotomanea.

  4. Fotomanelism creator este un oximoron. Cum naiba sa creeze unul care maimutareste asa, becalian, ceea ce a vazut la altii?!
    Mai bine ii spuneai „photokitsch”. Sau, mai degraba fotochici, spre bucuria lui Socaciu.

    Dar nu sunt totusi de acord cand spui ca imitatia este drumul spre fotomanelism. Nu toti sunt asa, din prima, Ansel Adams sau Henri Cartier Bresson. Unii chiar isi incearca puterile prin studiu si imitatie inainte de a sari stacheta propriului stil.

    Evident, nu e nevoie sa fii de acord cu ceea ce scriu eu aici! 🙂
    Spor!

  5. Tiltul e o ironie, o trimitere glumeaţă la o carte fundamentală despre fotografie: „Fotograful creator”, de Andreas Feininger.

  6. Pingback: capra vecinului « dogMatista

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s