Singurătatea telefoanelor publice

Cred că anul trecut, într-o noapte, în drum spre casă, mi-am dat seama că e ceva vreme de cînd n-am mai văzut pe cineva vorbind la un telefon public. Mi-am amintit cîtă istorie personală am adunat prin cabinele telefonice – convorbiri cu cei de acasă, am stabilit întîlniri fericite sau ratate, mo rog, emoţii cît casa… Şi de-atunci am tot urmărit cabinele telefonice. Pustii… Chiar m-am gîndit la un moment dat să-mi iau nişte prieteni actori şi să le populez, să realizez un proiect fotografic cumva pentru istorie, aşa cum erau odată. Alaltăieri, însă, am văzut pe cineva vorbind la un telefon public (mai jos, dovada, prinsă de la şold). În seara asta, am zărit un nene vorbind chiar într-o cabină telefonică. Deci n-au murit încă.

 

 

 

 

Un gând despre „Singurătatea telefoanelor publice

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s