Prima zi de şcoală

Acum vreo cîteva săptămîni, m-a pus pe gînduri nepoată-mea pe care am auzit-o că-i e dor de grădiniţă. Azi mi-am adus aminte cînd am văzut mai mulţi copii voioşi mergînd spre şcoală. Cum naiba să-ţi fie dor de şcoală (fie ea şi grădiniţă)? Nu pozez în rebel, sînt sincer pînă în măduva oaselor: nu mi-a plăcut niciodată şcoala. Da’ deloc. Mi s-a părut totdeauna un soi de pîrnaie. Învăţam – şi de fiecare dată am fost premiant – doar pentru a fi pîrnaia mai uşoară. Învăţatul era un fel de şiretlic ca să-i „fac” pe ăia, ca să fiu lăsat în pace, ca să-mi cîştig libertatea.

Din toată şcoala (pînă la terminarea liceului; facultatea nu mai e şcoală, nu era obligatoriu să mă prezint la post, mort-copt; acolo m-am simţit total liber), nu-mi amintesc decît un singur obiect la care învăţam cu plăcere şi căruia îi vedeam rostul: engleza. Hai, poate, şi primele lecţii de zoologie ori orele de sport în care nu eram forţaţi să facem „încălzirea” pînă ne ieşeau ochii din cap. În rest, îmi plăceau doar pauzele.

Nu-mi amintesc decît o primă zi de şcoală, cumva traumatizantă, în clasa a cincea: pînă să ne adune la careu, mi-am pus ghiozdanul bară de poartă la fotbal şi, în vreme ce eram în atac, propriul portar mi-a furat – lucru nedovedit, dar şi azi sînt convins de asta – primul meu stilou chinezesc.

PS: Aaa… şi, la temă, e un bun prilej să reiau  din Jurnalul intim, pentru cei care n-o ştiu, povestea asta:

Prima zi de scoala pentru Colonelu. Taica-su, colonel pe bune, nu-si pierdea vremea cu patetisme. L-a dus pina la careul din curtea scolii si l-a predat invatatoarei, pe post de suport pentru un buchet de flori. I-a ordonat sa se descurce singur si-a plecat acasa.

O fi fost emotia despartirii sau intilnirea cu atita popor – Colonelu e o tira agorafob si astazi -, nu mai tine minte. Cert e ca l-a taiat brusc o pisare din aia de-ti vine sa-ti innozi picioarele. In clasa, s-a asezat in ultima banca, cu privirea tinta la o margareta (eu i-am zis ca toamna nu prea e anotimpul margaretelor, dar Colonelu o tine pe-a lui). Sub margareta, abecedarul si cartea de mate. A ascultat ca de pe cealalta lume vocea invatatoarei, povestindu-le duios copiilor despre lucrurile minunate pe care le vor invata la scoala.

La un moment dat s-a auzit si el strigat, dar a fost lasat in pace, pentru ca avea deja ochii in lacrimi. Ca sa-si faca de lucru, Colonelu si-a bagat cartile in ghiozdan, l-a pus in spate si a inceput sa framinte intre degete coada margaretei. La prima pauza, s-a dus sageata pe usa. Mai intii, cu ritm de vitezist etiopian, apoi de marsaluitor etiopian – nevoit sa-si tina genunchii lipiti -, ajungind la blocul lui de simplu etiopian. Nu mergea liftul. Si el statea pe la etajul sapte.

Nici nu mai stie cum de-a urcat scarile. A inceput sa bata cu pumnul in usa. Apoi cu margareta. El spune ca-si aminteste precis cum s-a dilatat timpul, cum zburau petalele din margareta, in relanti. Intr-un sfirsit, usa s-a deschis si in cadru a aparut taica-su. Iar Colonelu s-a pisat pe el.

6 gânduri despre „Prima zi de şcoală

  1. subscriu… facultatea a fost singurul loc in care mergeam cu placere, poate si generala la nivel acceptabil. Liceul nu. Amintiri de cosmar gen anunturi instant „scoateti o foaie de hartie”. Sau padure de gladiole. Din generala mi-aduc aminte cu placere inceputul scolii, toamna, pentru ca nu coseau iarba decat la vreo saptamana-doua dupa si in timpul asta aveam timp sa adunam lacuste pe care sa le eliberam in clasa, in timpul orelor 🙂

  2. Slava Domnului, vad ca nu sunt singura, ani de zile am crezut ca ca ceva nu era în ordine cu mine….NICIODATA nu mi-a placut scoala, nici o materie dar ca si Florin, aveam note mari la tot, minus matematica. E si asta o contradictie…..

  3. Dan Puric , caruia nu i-a placut si nu a fost niciodata la gradinita, spunea ca” Gradinita este cazarma copilariei”
    Ganditi la fel! Bravo!

  4. Apropos, ce mai stii de Colonelu’?
    Ce s-a ales de el astazi? Pare un personaj interesant ca soricel de scoala, cu margareta lui…

  5. M-am întîlnit cu el acum vreo 3 ani, într-un oficiu poştal… Mi s-a părut mult mai sobru şi mai inabordabil decît îl ştiam… Trebuia să ne sunăm, dar,iniţial, eu unul nu am făcut-o dintr-un soi de teamă că nu o să-l mai regăsesc pe vechiul prieten… Apoi i-am pierdut numărul…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s