Ce mai face domnul Mihuleac

Pe Cătălin Mihuleac îl întîlnesc relativ des, însă totdeauna pe fugă. De regulă, schimbăm cîteva vorbe despre ce mai facem. Habar n-am dacă sîntem/ am putea fi  prieteni, dar scurtele noastre conversaţii ne fac cel puţin buni amici.

De cele mai multe ori – nu ştiu cum se nimereşte – îl văd pe partea cealaltă de stradă, urcînd sau coborînd agale Copoul. Are întotdeauna un aer de parcă a pierdut ceva în zonă, un ceva pe care a renunţat demult să-l mai caute, dar în preajma căruia vine din reflex. Cumva ca o planetă care gravitează din inerţie în jurul unui punct de atracţie dispărut.

Cu vreo cîteva luni în urmă, mi-a dat o carte proaspăt apărută – Zece povestiri multilateral dezvoltate. Cum tot nu apucăm noi să vorbim, i-am spus că o să-i trimit pe mail nişte întrebări, ca să aflu ce mai face pe bune. Luat de treburi, abia acum o săptămînă i le-am dat. Iată şi răspunsurile:

N-ai mai publicat un volum de proză din 2004. N-ai avut chef sau n-ai avut timp de literatură? Ce-ai făcut între timp?

În 2006, am publicat romanul Ziua cînd a descălecat şobolanul. Apărînd la o editură mică, a avut soarta tuturor cărţilor care cunosc paternitatea editurilor mici din România: a trecut aproape neobservată, dovadă că nici tu nu ştiai de ea. Din păcate, editurile mici din ţara noastră sînt şi neprofesioniste, neacordînd atenţie unor lucruri esenţiale, precum marketingul şi distribuţia în reţelele de librării.

Este drept: acest eşec m-a demoralizat şi o perioadă nu am mai avut, cum se spune în Moldova, „stuchit la furcă”. Aşa se nasc frustrările. Rămîn la părerea că între a scoate o carte la o editură mică şi a nu o scoate deloc, e de preferat a doua soluţie. Apoi, să nu uit: în toamna anului 2009, mi-am publicat teza de doctorat în filologie, la editura Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, teză intitulată Pamfletul şi tableta. Jurnalism sau literatură?… Cinstit? A fost încă unul din nenumăratele lucruri fără sens pe care le-am făcut în viaţa mea. Teza e bună probabil ca să se inspire studenţii la examene, fiindcă mie nu mi-a folosit la nimic, deşi am muncit destul pentru ea. Muncă în folosul comunităţii.

Cele Zece povestiri multilateral dezvoltate se desfăşoară în comunism, însă acesta e privit cu din perspectiva zilei de azi. Deşi în carte pare că îi ironizezi pe nostalgici, nu-i şi a scrie despre acea perioadă o formă de nostalgie?

Da, a scrie despre comunism e o formă de nostalgie, dar nu după societatea în sine, ci după compania în care mă aflam pe atunci. E un paradox: în lumea aia cenuşie, oamenii erau mai profunzi, mai inteligenţi şi mai frumoşi.

Să ne gîndim doar că studenţii formau o elită, nu ca acum, cînd învăţămîntul superior a devenit un sport de masă. Efectele sînt vizibile: acum 25 de ani, treceam prin complexul studenţesc „Titu Maiorescu”- complexul „Puşkin”, cum îi zicea pe atunci – şi auzeam muzică de Pink Floyd, evadînd pe geamul camerelor de cămin; acum, trec pe acolo şi ascult producţii gen „Sînt un bărbat, cel mai luxos” ori „Picioarele epilate sînt ca sarea în bucate”.

Mai e ceva: din păcate, chiar dacă eu încerc să fac abstracţie de trecerea timpului, ceilalţi au o plăcere diabolică de a-mi aminti vîrsta pe care o am. Îmi convine sau nu, trebuie să recunosc că tinereţea mea s-a consumat în comunism. Am scris cartea asta, ca să închei o contabilitate sentimentală de ordin personal.

E nasol să fii nostagic?

E cumplit să fii nostalgic. Cînd vezi că fetele după care mai ieri suspinai abundent cară acum landouri umplute cu nepoţi rozalii, te apucă toată gama de disperări.

Prin ce e diferit comunismul povestit de tine de cel povestit de alţii?

Există posibilitatea ca modul meu de a povesti să aibă un şarm particular. Dar e doar o posibilitate.

Cînd şi cum te apuci de scris literatură? Ce ticuri ai legate de scris?

În perioadele cînd scriu, n-o pot face decît dimineaţa, pe stomacul gol. Dacă mă alimentez, mi se rupe instantaneu filmul; noroc însă că nu-s un mîncăcios, lucru care, de fapt, se vede şi cu ochiul liber.

Întotdeauna, umplu doar o pagină pe zi, ca să nu-mi consum ideile. Am un motiv serios de mîndrie: deşi nu credeam că voi fi vreodată înţărcat de la sînul cu cerneală al călimării, iată că am ajuns să scriu direct la calculator.

Ai debutat în proză cu o carte de povestiri, în 1996. Era mai uşor, mai greu pe atunci să publici?

Pînă prin anul 2000, editurile obţineau finanţări de la fundaţia „Soros”, pentru a publica anumite titluri de autori români. Primele mele cărţi, Garsoniera memorială confort trei şi Dispariţia oraşului Iaşi, s-au bucurat de acest gen de sprijin. De aceea cred că da, era mai uşor pe atunci să fii publicat.

Ce te leagă, ce te desparte de scriitorii români de de azi?

Cei mai mulţi scriitori de azi sînt slugarnici faţă de reprezentanţii mici şi mari ai puterii politice şi economice. Să ne gîndim numai la preşedintele ţării, care deţine un harem întreg de artişti, pe lîngă haremul firesc, de doamne şi domnişoare. Scriitorii o fac pentru parale şi alte avantaje, fireşte, dar la unii dintre ei, chiar nu mă aşteptam.

Acest fenomen îmi displace, deoarece cred că scriitorul trebuie să rămînă un critic al societăţii. Apoi, mai intră în discuţie şi verticalitatea, un produs tot mai puţin cerut pe piaţa noastră. Cîndva, regele Carol Quintul i-a spus lui Tizian: „Maestre, regi şi împăraţi sînt o grămadă, pe cînd Tizian e unul singur !”

Ce temeri mari şi bucurii mărunte are omul Cătălin Mihuleac?

Ca orice om întreg la cap, sînt înfricoşat de bătrîneţe, a cărei ameninţare încerc să o fentez prin metode omologate, inclusiv prin sport. Apropo, jur cu mîna pe Biblie şi pe Constituţie: faptul că azi am alergat cinci kilometri prin parc iar ieri am făcut 500 de flotări îmi procură o fericire pe care altfel nu ştiu de unde aş obţine-o.

4 gânduri despre „Ce mai face domnul Mihuleac

  1. Multumesc, mi-a facut placere sa citesc acest interviu. Si da, cred si eu ca inainte de revolutie, oamenii erau mai apropiati, mai saritori si mai atenti decit in ziua de azi, cind atentia le este abatuta catre alte valori [ gen, imi fac casa in Bucium, fac ore suplimentare la servici ca sa imi iau masina ]. Acum sintem niste salbatici inflacarati de cistig, singura ratiune de a fi.

  2. Bună ziua domnu Florin Gică sunt băeatu cu gresea. Ce mai făceţ? Ce vroiam să vă rog. Pot ca s-ăi zic aicişa lu văru meu Petrică care e în Germanea la muncă la mulţ ani pentru căci az e sfinţii Petru şi Pavel. El nu are meil dar ia-m mai zis eu căci să se uite aicişa pe blogu dumneavostră căci mai puneţ filme mişto şi chiar muzică.
    Deci la mulţ an Petrică îţ doresc multă sănătate şi toate cele bune şi de la Vacă şi Bejan o zis că bia az o bere două pentru tine. Cînd vi în ţară? Vă mulţumesc domnu Florin.

  3. Este prim criza capitalista în România si din pacate si cea mai serioasa din lume, dar pentru mine este a treia pe care o traiesc, si va pot garanta ca, din pacate, crizele astea nu apropie oamenii, nici nu le schimba ideile cum ar fi logic, totul ramâne la fel. Am totusi speranta ca de data aceasta, lumea „civilizata” sa învete ceva, desi sunt sceptica.
    Ah, si povestile alea ca la anu’ trece criza, nu-s adevarate. Dupa anul 1974, (criza aia cu petrolul), lumea a început sa ridice capul prin ’80, cel putin prin locurile unde locuiesc.
    PS-toate astea fara nici o intentie de a demoraliza personalul :o)))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s