O veche cunoştinţă

E ceva vreme de cînd mă tot întîlnesc prin oraş cu un tip despre care am impresia că-i o veche cunoştinţă. Genul de om despre care simţi cumva că de multe ori ţi-ai încrucişat paşii, vorbele şi privirile cu el, dar nu ştii de unde să-l iei. Ba chiar l-am salutat într-o zi, însă nu mi-a răspuns. A pus capul în pămînt şi s-a îndepărtat grăbit. Ceea ce mai degrabă – habar n-am de ce – m-a convins că ne cunoaştem de undeva.

Oricum, omul se comportă ciudat: pare hăituit, mereu urmărit de cineva din umbră, aruncînd priviri fugare în urmă, stînga-dreapta, atunci cînd merge pe stradă. Ca un detaliu nesemnificativ, dar pe care îl observ de fiecare dată, e că-i încălţat întotdeauna cu tenişi, aceiaşi, chiar şi iarna. Poate şi asta contribuie la sentimentul de milă – una creştinească, deloc superioară – pe care mi-l stîneşte de fiecare dată apariţia lui.

Aseară pe la zece, am intrat într-un nonstop să-mi cumpăr ţigări. Magazin mic, aglomeraţie mare. Doamna vînzătoare abia se mişca, scotea chestiile solicitate din vitrină ca-ntr-o scenă din Matrix: apucai să vezi în relanti cum se ridică firele de praf de pe o conservă de peşte, îi zboară pe lîngă ureche şi apoi cad şi se aşază dracului pe podea. Plus că doamna tasta la casă ca şi cum ar fi sculptat cifrele cu o dăltiţă, pe granit.

Şi-n încremenirea asta, văd o mînă – tot în relanti – care se strecoasă pe lîngă braţul meu şi-nhaţă un pachet de Orbit, stînd să cadă, din poşeta cuiva din faţa mea.  Apoi aud o voce cavernoasă:
– Domnişoară, fiţi mai atentă, era să vă cadă Orbitul.
Şi-i dă Orbitul.

Mă-ntorc şi observ cu coada ochiului că era băiatul în tenişi. Într-un mod stupid, i-am întors repede spatele. Apoi îl aud, şoptit, ca pentru sine, dar sigur vroia să aud şi eu:
– Dacă ar fi fost un portofel, aş fi procedat la fel.
N-am zis nimic. Mi-am concentrat ochii pe firele de praf în cădere liberă spre podea. Şi-l mai aud o dată, apăsat, din rărunchi, tot şoptit:
– Urrrăsc hoţii!

Pînă la scara blocului, mi-am amintit: băiatul cu tenişi lucrează la un magazin de metalo-chimice unde mergeam eu acum vreo juma de an, de vreo cincizeci de ori pe zi, ca să cumpăr cele o mie de prostioare  – perii, pensoane şi pensonaşe, şaibe, cuie, nituri, vopsele etc. -, niciodată de-ajuns, pentru renovarea apartamentului.

Dar jur că n-am furat nici măcar o şaibă de-acolo.

3 gânduri despre „O veche cunoştinţă

  1. acum vreo 4 ani lucram in coreea de sud si am dat intimplator peste jurnalul tau, m-a amuzat, am scris un comment si am apreciat faptul ca mi-ai raspuns ( un gest politicos mai ales ca erai asaltat de mesaje la inceputul perioadei tale de glorie )

    acum sint in iasi , locuiesc pe copou si am reusit sa cumpar romanul tau ( l-am citit pe jumatate ) , dau si eu o bere pentru un autograf daca ai timp( spre deosebire de cei care iti cer cartile cadou fara sa le cumpere din librarie )

    o intrebare : nu am inteles de ce a trebuit sa iti varuiesti singur apartamentul din moment ce tatal tau lucreaza in constructii asa cum reiese din jurnalul tau ?!

    bafta si succes in tot ce faci !

    all the best and f..K the rest !

  2. eu locuiesc in Italia si am descoperit blogul tau la Luiza Vasilescu dupa ce ii citisem tot ce avea ea pe acolo si am zis,hai sa vedem ce vecini are…si mi-a placut ce ai scris,am ras la comentariile lui Gica si la jurnalul tau…mi-a facut placere acceptarea de pe facebook..luni imi ajung si mie cateva dintre romanele tale comandate prin polirom..felicitari si succes!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s