Siiiigur că da!

Pînă la apariţia unui supermarket Billa la vreo cincizeci de metri de blocul meu, existau trei magazinaşe. Din alea „cu de toate”, la parter, la scară. Într-unul n-aveam nicio relaţie. Cumpăram, ăia vindeau chestii. Într-altul, eram într-o sinceră legătură de duşmănie. Vînzătoarele de-acolo aveau un soi de ură permanentă în ochi, îţi întindeau marfa ca şi cum îţi făceau o mare favoare – „Uite, bă, dobitocule, ia ce-ai nevoie, scoate banii şi rade-o” -, te priveau ca pe un potenţial hoţ care în orice clipă poate să înhaţe o roşie din lădiţă şi s-o rupă la fugă. În special exista o vînzătoare – gen fostă „regină” în comunism, ce hotăra discreţionar cine primeşte zahăr, ulei, carne şi pîine -, evident scîrbită de halul în care a ajuns lumea de azi, unde breasla ei nu mai primeşte respectul cuvenit de-altădată. Ajunsesem să am o pată teribilă pe ea şi pentru că trăgea cu coada ochiului atunci cînd îţi dădea rest, să vadă dacă te prindeai că primeşti mai puţin. M-a făcut şi pe mine de bani, dîndu-mi pentru un milion rest la cinci sute de mii. Aşa că am fost bucuros la falimentul lor (al ei personal, sper să nu mai ia nici măcar şomaj în ziua azi!). Celălalt, al primului magazin de care vorbesc, mi-a fost aproape indiferent.

Pe scurt, a mai supravieţuit Billei doar magazinaşul „Siiiigur că da!”. Îi spun aşa din cauza unei vînzăroare mereu încercănate, născută obosită, care se străduie – săraca! – să fie cît mai politicoasă cu clienţii, folosind  pînă la exasperare, indiferent de ce-i ceri, acelaşi tic verbal:   „Siiiigur că da!”. Cu o voce gîtuită, subţire – între noi fie vorba, mă scoate din minţi -, în care se poate ghici frica de faliment. Cu ea am o relaţie specială, se oferă să-mi dea marfă pe încredere pînă „mi-aduceţi data viitoare”, dacă, să zicem, cobor în grabă să cumpăr un pachet de ţigări, îmi amintesc subit că n-am zahăr, cafea sau pîine şi n-am luat bani de-ajuns la mine.

În seara asta, am văzut-o însă exasperată, sătulă să mai fie politicoasă cu clienţii.  Cu cearcănele umflate la maximum, se răstea la un copilaş în pulover verde, pantaloni scurţi, care aproape plîngea din uşă: „Haaaai, văăă roooog, n-am dat eu cu piatra în geam! Vă rooog!”. Vînzătoarea: „Las’ că ştiu eu, tu ai dat”. Copilul:  „Vă rooooog! Daţi-mi un Pampers! Vă roooog”. Vînzătoarea: „Du-te la  Billa!”.

Nu ştiu de ce, mi s-a rupt deodată inima de milă. De-amîndoi.

3 gânduri despre „Siiiigur că da!

  1. cândva o sa dispara toate dughenele astea de cartier, si cu ele si povestioarele astea atât de frumoase si atât de triste

  2. Frumoasa poveste….de fapt…este realitatea…dar in viteza in care traim…am uitat sa privim cum priveste Florin…poate ca am uitat si de….noi….astept sa se caleze motoarele… 🙂

  3. Pingback: Din nou despre vânzătoare « The silence of the words

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s