Sfîrşitul Odiseei

Alaltăieri, mi-am luat naibii carnetul de şofer. Nu mai spun detaliat de cîte ori am dat examenul, cît de prost am fost, cîte ghinioane şi emoţii am avut, cît m-a chinuit chestia asta. Constat doar că am avut o problemă cu poliţaii de la rutieră: s-au dovedit singurii oameni – mă rog, singura breaslă – care mă blochează. În faţa lor, la examen, mă transformam,  nu mai eram eu. De altfel, au fost singurele situaţii din viaţa mea în care m-am luat, eu însumi, prin surprindere.

Memorabil rămîne examenul din faţa stadionului Poli Iaşi. Popor emoţionat, măcar vreo sută de oameni în parcare. Eu, Barrichello! Cel puţin aşa mă îndemnam în minte să fiu. Picasem o dată cu vreo 9 luni înainte, mai făcusem o şedinţă de conducere cu o zi înainte – şi mergea foarte bine. Urc încrezător la volan, urcă lîngă mine un nene poliţai, cu faţă sobră, de Einstein al şofatului. Eram liniştit. Era bine. Îmi explică traseul şi îmi dă start. Naiba ştie exact ce avea (bănuiesc doar, fiind un hîrb de maşină), dar sigur frîna de mînă nu a reacţionat cu făcea de obicei. Mai precis, părea blocată. O fi fost şi de la emoţii, dar sigur era şi o chestie tehnică. Ezitam între a-i spune poliţaiului că-i o problemă cu  frîna de mînă şi a trage de ea ca tractoristul, pînă o mişc. Chestie de secunde, nu de minute.

Şi poliţaiul îmi spune senin: „Mulţumesc, respins pentru necunoaşterea aparaturii de bord!”. Am crezut că-i o glumă. Am tras de frînă ca tractoristul şi, într-adevăr, s-a eliberat. Şi spun calm: „Era o chestie tehnică. Vă rog  să mă lăsaţi să plec”. „Îmi pare rău, n-am toată ziua la dispoziţie pentru dvs”, îmi zice şi coboară din maşină. Opresc motorul, trag frîna de mînă, ies şi încep să urlu la instructor: „Băăă, ce-i cu căcatul tău de maşină?”. Ăla, cu ochi bovini,  strînge din umeri. „Băăă, ce-are frîna de mînă?!!”, urlu din nou. „Aaaa, am uitat să-ţi spun, trebuia să tragi un pic într-o parte ca să se deblocheze”, îmi spune rîzînd. Încep să înjur cum n-am înjurat în toată viaţa mea la un loc. Poporul s-a strîns în jurul meu, ca la circ în aer liber. Poliţaiul se uita tacticos la mine, cu aceeaşi faţă de Einstein al şofatului, ca şi cum n-ar mai fi avut altă treabă în ziua aceea.

Înjur în continuare – viaţa, căcatul de maşină, instructorul şi un pic, discret, poliţaiul -, timp în care am început să-mi rup bucăţele-bucăţele, din ce în ce mai mici, dosarul. Instructorul rîdea şi mă ruga să fiu atent la poză, să n-o rup, ca să-mi poată reface dosarul. Am mai remarcat în mulţime un alt instructor, un malac cu chip de rugbist, care se distra de minune. „Tu ce pizda mă-tii te hlizeşti, băăă?!!”, îl iau şi pe el la rost. O palmă să-mi fi dat ăla, cred că zburam ca privighetoarea peste tot dealul Copoului. Dar nu s-a pus cu mine. Cînd bucăţele din dosar s-au făcut atît de mici încît nu mai puteau fi înjumătăţite, mi-am cerut calm scuze de la poliţai, am aruncat resturile la un coş de gunoi şi am plecat acasă, lăsînd poporul – viitori şoferi, instructori, poliţai – cu gura căscată.

Motiv pentru care am dispărut o vreme  de pe piaţa eliberării permiselor de conducere. Normal, a trebuit să fac altă şcoală. Alaltăieri însă a mers bine. Am vomat un pic în parcare, de emoţii, aşteptînd să vină instructorul ca să mă ducă la examen. Acolo, după ce-am traversat cu bine vreo două intersecţii nasoale, Barrichello, frate! Aproape că am uitat de poliţai. A încercat să mă păcălească pe-o străduţă, spunîndu-mi să o iau înainte, cînd eu aveam obligatoriu stînga. N-a ţinut. Mă rog, m-a învîrtit vreo juma de oră, m-a pus să repet o parcare, dar mi-a dat carnetul fără probleme. Dacă nu mi-ar fi fost că mă înţelege greşit, cu greu m-aş fi abţinut să nu-i sar în braţe şi să-l pup.

Apoi am predat ştafeta unei doamne, care fusese martor la examenul meu, devenind, la rîndu-mi, martor. Doamna, săraca, a intrat în pîine-amară din prima intersecţie. Avea verde, a pătruns în intersecţie şi s-a oprit, dînd prioritate de dreapta maşinilor care aveau roşu în faţă. Cînd li s-a înverzit ălora, doamna a pornit cu tupeu. Dacă nu punea frînă poliţaiul, aş fi avut parte şi de primul accident, în calitate de proaspăt şofer. După ce mai era să facă vreo cîteva accidente, poliţaiul a pus-o să tragă pe dreapta şi a anunţat-o că a adunat 56 de puncte de penalizare (cu 21 deja adio, carnet!). Şi-odată a început doamna să bocească: „M-aţi nenorociiiiit…. Nu mă nenorociiiiţi!”. Aşteptam curios o explicaţie – de ce-ar fi nenorocit-o -, dar n-a făcut alceva decît să-şi bocească nenorocirea. Şi poliţaiul a nenorocit-o. La coborîre, m-am dus s-o liniştesc cumva, că părea distrusă femeia: „Staţi, doamnă, că nu-i sfîrşitul lumii… Aţi avut emoţii, vă-nţeleg. Luaţi data viitoare…”. Şi-a scos o batistă din geantă, şi-a şters lacrimile şi mi-am spus extrem de calmă, ba chiar veselă: „Ştiu”. Jucase teatru.

Una peste alta, acum dau publish la postul ăsta, beau un ceai, mă îmbrac şi mă prezint la biroul de eliberări permise: „Săru-mîna, am trecut şi eu alaltăieri examenul de conducere… Îmi puteţi da, vă rog, permisul?…”

17 gânduri despre „Sfîrşitul Odiseei

  1. Fara probleme. Necazu’ meu era cu politaiul linga mine. Alfel, m-am plictisit la repetatul scolii. N-am atins o data o bordura la parcari, nu m-am blocat niciodata in trafic. Abia astept sa-mi iau masina.

  2. felicitari!
    am mare admiratie pentru toti cei care izbutesc sa faca scoala de soferi, sa ia carnetul si sa conduca pe strazile din România.
    eu precis ca n-as fi luat carnetul in veci! plus ca de fiecare data când ajung in România mi-i frica de mor sa sofez! bravo tie! 🙂

  3. @miumiu: mersic, dar nu cumva sa se inteleaga ca prezint asta ca pe-o performanta. Din contra. Permisul e-o chestie banala din care eu am reusit sa fac o drama… Sa nu care cumva sa sperii pe cineva care vrea sa-si ia carnetul. Am fost eu mai bolovan, mai ghinionist in unele cazuri. De regula, e simplu.

  4. Felicitări! O să-i spun mamei, când mă mai bate la cap, că niciodată nu e prea târziu ca să-mi iau permisul 😛 (eu nu vreau, dar se pare că ea ştie mai bine ce vreau eu 😀 ).

  5. vai de capul meu…..si eu sunt in aceeasi situatie am picat de 3 ori la traseu pana acum…ma simt de parca nu o sa il mai iau niciodata:)) deja mi-a expirat si amaratul ala de cazier:))….deja colegele mele de clasa (sunt a doispea) au inceput sa-l ia toate, numai eu inca mai pic. Ma simt o ratata:)) of de-abia astept sa il iau si eu odata….ma chinuie permisu asta groaznic :)) toata lumea ma intreaba ce am facut cu permisu si tre sa le zic ca iar am picat….data viitoare chiar tre sa il iau!

  6. @aura: Nu-s’ ce sa-ti zic ca sa te incurajez, ca pe mine ma scoteau din minti incurajarile celorlalti… La tine tre’ sa fie si mai nasol cu colegii, ca-i si-o chestie de fite in liceu sa ai carnet. Oricum, imi dau seama ce simti.

    Ce-ti pot spune sigur e ca treaba asta n-are legatura cu ratarea, cu inteligenta. Din contra, cu cit filosofezi mai putin, cu atit mai bine. Nu renunta si-l ei.

  7. @ionuca: sa-i mai spui mamei tale ca la primul meu instructor eram coleg cu o doamna de 70 de ani care daduse examenul de vreo 20 de ori. Fara exagerare. Mai stiu un caz din presa (am facut eu cu Teo o emisiune la radio pe tema asta) cu un tip care si-a luat carnetul dupa 44 de examene…

    In rest, daca nu vrei, nu face. Mie mi-a intrat morbul acum vreo doi ani, cind mi-am dat seama ca am bani de masina. Pina atunci nici nu-mi trecuse prin cap sa fac scoala.

  8. da, aveti dreptate si pe mine ma scot din minti incurajarile celorlalti:))…mai ales ca intre noi, colegii era si o rivalitae…stiam ca pe fatza imi zic „bafta” iar cand vedeau ca am picat se bucurau in gandul lor:))

  9. Hi, hi, hi… cred ca ar trebui sa se scrie o carte „Cum mi-am luat carnetul” cu toate peripetiile soferilor-in-devenire. Cred ca s-ar vinde ca painea calda. Daca povestesc cat de penibila am fost eu la primul examen, te depasesc cu brio. Pe mine pur si simplu nu ma mai asculta piciorul stang, a mers el pe talpa lui pana m-am suit in masina si am dat cheie, dupa care a inceput sa tremure ca piftia si nu s-a mai oprit pana nu mi-a zis politistul: „domnisoara, nu va suparati, dar eu am incercat… ” Adica, saracul, incercase sa imi dea o sansa doua, noua, sa ma calmez si sa ma desfasor, dar eu, nimica! A fost o dulceata de om, dar, pe bune, eu am fost de vina. Am luat a doua oara, cand n-am mai fost piftie. Nu ca nu eram toata uda si atunci. Treaba cea mai nasoala a fost dupa. Primele dati au fost cumplite. Mi-am luat masina dar pentru primii 100 de km am angajat un nene profesionist sa imi dea peste mana cand fac tampenii, sa imi spuna cum sa ma orientez mai bine in nebunia generala.Mai ca voiam sa-l iau pe nenea pe viata, sa il lipesc de scaunul din dreapta, dar, pana la urma nenea mi-a zis : gata , hai ca stii, sari in apa si da din maini ca poti! La inceput, simteam ca lesin cand eram singura. Mi se usca gura, inima mi-o lua la trap. Imi luam tot timpul o guma mentolata, o sticla cu apa si cum simteam ca se ingroasa gluma trageam dreapta si ma refresham . Abia dupa vreo 600 de km m-am relaxat. Acum sunt la 30 000.:-)

  10. Ce tare… Am inceput sa va urmaresc blogul(/rile, ca atunci era pe alta platforma) cand am dat intamplator, la ceva cautare pe net, de o insemnare care in care relatati niste peripetii de la traseu. Dar asta era acum 100 de ani (no ofense). De atunci dvs. ati ajuns un subiect de bac, iar eu v-am citit toate cartile, am nascut un copil, am dat de 3 ori examenul si l-am luat… Asa ca am avut o senzatie de intoarcere subita in timp vazand post-ul de fata si am gandit, cu ochii iesiti din orbite: Frate, iar despre carnet???!?!@?@
    Oricum am ras, thx.
    La mine scoala si examenele au mai fost cum au mai fost, chiar capatasem ceva curaj dupa ce m-am vazut cu poza pe permis. Destul cat sa ma pornesc singura la serviciu – cum am ajuns din Nicolina in Copou nu stiu exact, stiu numai ca nu am putut opri radioul de frica, nu voiam sa dau mana jos de pe volan. In spatele corpului B al Uaic, pe langa noul sediu al editurii, unde m-am gandit eu ca as putea parca, am lovit un cub de piatra pe care nu l-am vazut – asta dupa ce oprisem, pentru ca m-a claxonat o doamna care nu cred ca voia decat sa-mi ia locul de parcare. Si a intrat in mine o frica teribila, nu m-am mai pornit nicaieri singura, pretextand greturile din sarcina. N-am scapat nici pana azi (de frica, nu de greturi), si nici nu ma vad prea curand coborand din autobuzul 41 si urcand in VW Jetta proprietate personala. Ironic, nu?!

  11. Felicitari, finule!!! Acuma trebe muuulta concentrare, ochii la oglinzi si tine bandaaaaaaaaa! Povestea mea la primul traseu picat o stii…2 semafoare trecute pe rosu, o femeie ratata in ultima secunda, prioritate din parti in intersectia din Podu Rosu si cred ca a mai fost o depasire pe linie continua, naiba stie…Si dupa ce l-am luat, la o luna m-a izbit ditamai duba si m-a aruncat pe contrasens. Parte laterala dreapta, varza. Pe urma, am dat cu spatele usurel, pina m-am proptit intr-o Dacie. Pe urma l-am luat pe sus pe un taximetrist in celebra intersectie de la EON Gaz (intii ai prioritate, pe urma imediat ai cedeaza). Si mai sint citeva dintr-astea, care s-au rarit considerabil dupa primul an de soferie si, culmea, nu mi-a fost luat niciodata carnetul pentru ca de fiecare data coboram din masina incet, cu capul plecat, „va rog sa ma scuzati, nu v-am vazut, dar daca vreti mergem la politie si faceti ce vreti”, zimbet timid, un deget indreptat catre semnul de incepator, „v-ati lovit cumva? sper ca n-ati patit nimic”, etc.
    Hai sa fie cu bafta si sa ma plimbi si pe mine cu masina!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s