Ursul cîinelui

Nu ştiu dacă nu cumva am mai spus, dar cîinele mamei mele (un soi de pechinez) avea urs. Mai bine zis un ursuleţ de pluş cam de dimensiunile pechinezului. A crescut cu el, a dormit împreună cu el, a alergat/ s-a jucat cu el în gură prin curte, mă rog, şi-a făcut un fel de-a trece prin viaţa lui cîinească împreună cu ursul de pluş. Pînă prin primăvara asta, cînd a sărit un cărbune din sobă pe urs. Şi-acesta a ars instant chiar în faţa cîinelui. Mi-a povestit mama ce priviri nedumerite avea, uitîndu-se la grămada de scrum de sub bot.

În special Otilia, soră-mea, nu s-a împăcat cu necazul lui. A insistat să-i aducă tot felul de jucării: un pui, o girafă, mă rog, tot felul de animale de pluş. Degeaba, pechinezul nici nu le-a băgat în seamă. Nici mare dramă nu credeam că trăia, pentru că l-am văzut eu cu ochii mei la fel de voios (exceptînd perioada în care a stat lat, după ce s-a izbit cu capul de o maşină pe care nu s-a mulţumit doar s-o latre, ci a şi atacat-o din mers).

Aseară am fost acasă împreună cu Otilia. Şi-a mai făcut o încercare cu cîinele: i-a dus un urs fix cum era cel dinainte. Aş fi pariat că pechinezul n-o să-i arate interes mai mult ce cinci minute. Dar de unde? A reacţionat – şi nu exagerez – fericit. L-a luat în gură şi s-a rostogolit cu el pe jos, precum o fac crocodilii atunci cînd îşi apucă prada, l-a alergat, l-a aruncat în aer – strîgînd parcă „Uraaaa!”. Apoi şi-a tîrît ursul în culcuş şi-a adormit cu capul pe el, bucuros ca un orfan care şi-a regăsit fratele.

3 gânduri despre „Ursul cîinelui

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s