Şi totuşi deadline-ul…

Aflu că, pe lîngă sensul de „termen-limită”,  deadline-ul mai desemnează şi perimetrul în care trebuie să se mişte puşcăriaşii, graniţa pe care o pot depăşi doar cu riscul de a fi împuşcaţi de gardieni. Pentru mine, informaţia are putere de revelaţie, iar această semnificaţie a devenit mult mai grăitoare despre condiţia unei persoane care lucrează cu deadline-uri.

Am trăit o bună parte viaţă cu tot felul de termene-limită – tema la mate, joaca pe-afară, examene etc. –, cu nelinişte, dar cumva cu o naivă lejeritate faţă de pericolele la care mă expun dacă mă apropii de graniţa interzisă. Din momentul în care am învăţat cuvîntul şi am acceptat – vrînd-nevrînd – că, pentru a fi considerat un profesionist, trebuie să te ţii de termenele-limită, am uneori senzaţia că iadul e făcut din ele, că nu există cuvînt mai terifiant care poate să te aducă pînă în pragul panicii. Deadline-ul e mai înfricoşător şi mai implacabil chiar decît însăşi moartea (măcar acesteia nu-i cunoşti termenul-limită). De o slujbă cu program fix mai scapi, de deadline-uri, niciodată. Nu contează cît de organizat eşti, la un moment dat tot intri panică – iată doar cîteva dintre posibilele aforismele ale fiecărui „vieţaş” care are de-a face cu aşa ceva.

Şi, cu toate acestea, există un lucru extraordinar pe care termenul îl produce în psihicul/ sufletul/ creierul celui care operează cu deadline-uri. O chestie care – cred eu – pune în mişcare toată maşinăria civilizaţiei. Să vă spun o parabolă animată:

La ferma lui Porky, o gîscă face un ou de aur. Porky îl admiră fericit şi caută să afle cine a realizat minunea. Apare şi presa ca să consemneze evenimentul. Gîsca – ştia ea e ştia – tace chitic. Răţoiul Daffy se bagă pe fir şi îşi atribuie măreaţa realizate. E purtat pe braţe, apare pe prima pagină a ziarelor, e adulat. Pînă îl fură mafioţii, îl închid într-o cameră şi-l forţează să repete figura.  Daffy apelează la logică – „Sînt răţoi, nu pot face nici măcar un ou banal” – şi le explică vrăjeala cu presa. Ăia nici nu vor să audă. Duffy primeşte un deadline pînă la care să scoată un alt ou de aur. Încearcă să scape, să mai cîştige timp, transpiră, se plimbă îngrozit prin încăpere cu ochii aţintiţi la ceas. Cînd expiră termenul-limită, intră mafioţii ameninţători, cu pistoale în mînă. Iar Daffy face scurt, spre marea lui surprindere, un ou de aur.

E nevoie să mai explic miezul parabolei? Cînd se apropie ameninţător deadline-ul, chiar dacă nu te crezi în stare, chiar dacă nu ştii cum, faci un ou. Poate nu de aur, dar  îl faci. That’s all folks!

3 gânduri despre „Şi totuşi deadline-ul…

  1. Cred ca-i chestie de temperament.Pentru mine deadline-urile au functionat intotdeauna inhibitor.Cele citeva oua pe care le-am ouat „de frica” aratau jalnic. Nu m-as lauda cu ele.
    Mi se pare, insa, ca ati trecut prea repede peste deadline-ul cel mare, moartea. Faptul ca nu-i cunosti termenul-limita mi se pare hotaritor; cu pistolul la timpla cine nu mai poate sa faca un ou (chiar de aur); mult mai greu e sa te-apuci sa faci oua si chiar sa-ti iasa cind nu stii cind si de unde vor aparea „mafiotii”.

  2. Chestia cu deadline/ul ma face sa ma gandesc la scena cand condamnatul la moarte iese din carcera. Toti gardienii armeaza armele iar ofiterul ordona: Dead man walking! Cred ca asta e senzatia pe care ti/o redau deadlineurile. O dumnica seara cat mai placuta!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s