Doi pitici şi-un Moromete

Aseară l-am ajutat pe un prieten să-şi cumpere şifonier. Ajutat, vorba vine. M-a luat cu maşina, am mers împreună la magazin şi-am supravegheat transportul pînă acasă la el.

Şifonierul, un animal! Mă durea spatele numai cînd l-am văzut. Mi se părea imposibil de ridicat fără vreo macara ceva. Noroc că prietenul meu plătise nişte angajaţi de la magazin să se ocupe de transport. Au ei scule pentru asta, mi-am zis. Dar cînd am mai văzut şi cine-s băieţii care trebuie să-l care, m-a apucat durerea de suflet: doi pricăjiţi la un metru cincizeci bucata şi şaptezeci de kile, puşi amîndoi pe cîntar. Practic, doi pitici. De ce-ar angaja cineva doi pitici să care mobilă n-am putut înţelege. N-ar trebui să fie trecută atribuţia „culturist” în fişa postului unui asemenea job? Mă rog, cu toată durerea din suflet, nici nu mi-a trecut prin cap să mişc un deget ca să-i ajut. Şi-au făcut-o cu mîna lor. Doar erau plătiţi pentru asta.

Cînd s-au pus ăia pe treabă, arătau săracii ca două termite inimoase care şi-au ales limpede o sarcină mult peste puterile lor. Am pariat scurt în minte că nici nu mişcă şifonierul un centimetru, darmite să-l urce într-o maşină, să-l coboare, apoi să-l tîrîie pe scări într-un apartament la etajul 1. Au cîştigat pariul. Bine, au şi pierdut prin transpiraţie jumate din greutatea corpului în timpul transportului. Mă uitam la ei şi nu-mi venea să cred. Probabil erau telepaţi, ceva în genul ăsta, şi puteau mişca obiectele cu forţa minţii. La urmă, mă gîndeam să-i provoc să care din priviri maşina de spălat de pe hol în baie, dar cred că riscam să rămînă din ei doar o baltă de sudoare, apoi să se evapore.

Aaa… şi-am mai văzut în scara blocului de-acolo ceva de poveste. Un bătrîn îmbrăcat fix ca la ţară, cu bundiţă pe el, aşezat în fund şi privind cumva în gol către copiii care se jucau în parcul din faţă. Prietenul meu a trecut pe lîngă el, eu veneam din urmă.

– Un foc, n-ai un foc?!… N-ai… a întrebat şi şi-a răspuns tot el, fără să-şi mişte capul.

M-am apropiat, mi-am scos bricheta şi i-am întins-o. Mîna lui cu ţigara nici nu s-a mişcat. I-am aprins-o eu. Cînd a auzit scăpăratul brichetei, a tresărit. Apoi a tras adînc din ţigară, privind cumva în gol către copiii care se jucau în parcul din faţă. Era orb.

Un gând despre „Doi pitici şi-un Moromete

  1. stateam intr-un timp si ma gandeam ce-ar putea fi mai dureros decat sa te uiti la programatori carand lucruri.
    – mi-am luat frigider si l-am carat cu alt scarloi ca mine pana la etajul 3. rezultat febra musculara o saptamana, vanatai pe brate doua saptamani, mancare rece nepretuita.
    – am primit la firma niste placi de rigips. le-am luat cate doi si le-am potrivit pe scari cate una timp de 3 zile. cu fiecare placa navigarea pe scari era o noua aventura.
    – avem o sursa de curent constant de Dumnezeu stie cate kile. am carat-o in sus pe scari cate 3 insi. la fiecare 4 trepte pauza. la fiecare etaj schimbam oamenii. la mutare au venit niste baieti de la o firma de mutat. am mobilizat mai multi, le-am prezentat calamitatea si… a luat-o unul singur si-a dus-o explicandu-le alorlalti: „eh, cat un sac de ciment”

    crezi ca piticii tai or fi fost programatori?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s