Bătălia de la Piatra Craiului… continuă

M-am aşezat la laptop cu gîndul să scriu despre ceea ce mă preocupă zilele astea şi mi-am adus aminte că acum un an aveam fix aceeaşi problemă. Şi că-mi scrisesem deja baiul într-un text pentru „Supliment”. L-am căutat şi l-am recitit. Cum problema a rămas neschimbată – nici în bine, nici în rău -, reiau textul de atunci, care spune totul:

Cu vreo patru-cinci ani în urmă, corpului meu – de om pe care şi o pală mai hotărîtă de vînt îi putea schimba direcţia – i s-a întîmplat ceva. Mai întîi a fost aşa, ca o intenţie separatistă a burţii, o surprinzătoare dezlipire de şira spinării care, în scurt timp, s-a transformat într-o declaraţie de independenţă. Să nu vă închipuiţi acum că-s vreun fel de Piedone, dar un soi de Ronaldinho decăzut tot am ajuns. Talentul meu înnăscut de slăbănog a rămas, dar a fost cumva estompat de o relaxare inconştientă. Pe constituţia mea de somalez atletic s-a adăugat la mijloc un contur suficient de bombat ca să devină o chestie la fel de îngrijorătoare precum o sarcină nedorită, în fază incipientă, un fel de stat în stat al corpului, a cărui identitate am refuzat multă vreme să i-o recunosc. Înainte de a pleca la munte, i-am declarat război.

„Să vezi tu ce ţi-o iei pe cocoaşă, dacă ai făcut prostia să-l trezeşti pe Marele Urs“, îi spuneam burţii, în timp ce-mi pregăteam rucsacul pentru Piatra Craiului. Şi ce rucsac a ieşit! Unul din care doar o carte în plus, cu coperţi cartonate, mai lipsea pentru a mă trînti la pămînt după primii trei paşi către staţia de autobuz. Dar cu o dîrzenie de şerpaş, l-am urcat în autobuzul din Iaşi, l-am coborît în Braşov, l-am cărat cu trenul pînă la Zărneşti, iar, de-acolo, cu un taxi, pînă în Plaiul Foii. Burta tăcea mîlc, dar sînt convins că era impresionată.

Unul dintre cele mai susţinute atacuri la ea l-am făcut involuntar, prin frica de urs. În jurul focului, ne-a spus un prieten din grupul nostru atîtea poveşti legate urşi – din ăia mari şi sălbatici, care-ţi şfîşîie cortul pe neve, apoi te trag cu el prin camping precum un copil care-şi tîrîie maşinuţa de-o aţă –, încît n-a prea fost noapte în care să nu sar brusc din cort şi să fac ture în jurul lui, cu lanterna în mînă. Dacă altceva n-aveam ce-i face ursului carpatin, măcar să-l orbesc puteam. Măcar să nu vadă unde mă duce, să mă mănînce cît mai aproape de soţia şi de prietenii mei… Vă daţi seama ce stres a îndurat burta.

Pe urmă am atacat-o direct, cu strategie, chiar din prima zi, urcînd către Padina lui Călineţ. Să vezi chin pe burtă prin mersul cu orele, prin căţărarea pe felurite stînci demne şi de-un alpinist. Apoi la marea bătălie, timp de două zile, după ce am urcat cu ruscacul de şerpaş pe creastă – pînă la Vîrful Ascuţit şi retur pe partea cealaltă de munte –, am crezut că i-am dat burţii lovitura de graţie.

Revenit victorios acasă, am observat că am cîştigat un kilogram în plus. Eu încă mai sper că acesta reiese din diferenţa între cîntarul tatălui socru şi cel al lui Teodorovici. Iar dacă nu – ei şi? Burta a cîştigat doar o bătălie, nu războiul pe care abia l-am început.

10 gânduri despre „Bătălia de la Piatra Craiului… continuă

  1. Nici eu nu ma refeream la partea dorsala cand am zis „fluffy”, dar noah, asa e expresia in romana, ce sa-i fac?

    Burta – atata timp cat va vedeti picioarele de ea 😛 – e OK. Abia apoi puteti sa va plangeti in liniste 😀

  2. Florin, problema ta e alta: există o vîrstă a burţii, i se spune „burta de mijloc”. Cînd omul, în special bărbatul, trece prin etapa burţii de mijloc, mari minuni îi mai trec prin cap, porneşte războaie, visează un blitzkrieg împotriva grăsimilor de tot soiul (dar, din nefericire, blitzkrieg-ul cu pricina se transformă pe neştiute în războiul de o sută de ani) etc.
    La mine s-a întîmplat demult, cu vreo 10-12 ani în urmă. Şi am depăşit deja etapa burţii de mijloc, cum ştii. Acum, burta mea are o… anumită măreţie, grandoare, cum altfel să-i spun? Important e că nu mai sufăr, nu mai duc războaie. Am ajuns la un acord de încetare a focului şi de prietenie reciprocă. O să ajungi şi tu, stai fără grijă…

  3. Eu am tot aşteptat să vină cineva să comenteze cu număru 9 că v-am zis că mie-mi place să comentez cu numere rotunde adică să fiu număru 10 in cazu de faţă da nu a venit nimeni. Şi nu mai am răbdare aşa că intru na cu număru 9 da nu rămîn aşa. Staţi numa oleacă şi citiţi ce am de spus mai jos la număru 10.

  4. Gata sînt număru 10. Acuma pot să vă spun ce am de zis. Uite ce am de zis: e oftopic cum se zice acuma adică n-am nimic de spus cu problema asta cu bătălia de la Piatra Craiului şi cu burta lu domnu Lăzărescu. Eu vreau să vă zic numa că mi-am deschis blog ca să am succes şi eu şi vă invit pe toţi cu drag pe blogu meu şi pe tine Gică! Şi mai ales pe consătenii mei pe care îi rog să intre aicia: http://altgica.wordpress.com/
    Asta am avut de zis şi gata-i tot.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s