Monahul cu laptop

În ultimii ani începusem să am impresia (başca teama) că mi s-a cam terminat gazul în privinţa ideilor noi. Eu, care pe vremuri îmi închipuiam/vedeam/miroseam subiecte de măcar două povestiri – dacă nu şi de-un roman – într-o singură zi (nu exagerez prea mult), fie şi doar mergînd pe stradă, ajunsesem la părerea că amin, asta ţi-a fost, de-acum trebuie să ai grijă să recuperezi cumva chestiile la care te-ai gîndit mai demult şi apoi le-ai lăsat baltă…

Vara trecută mi s-a copt în cap o poveste mai veche de roman, cu ceva îmbunătăţiri. M-am mai liniştit – măcar mai pot inova. Am făcut un plan, o structură etc. şi m-am apucat încet-încet de scris. Mergea-nu-mergea. Şi-n două zile banale, din senin, am scris o povestire nou-nouţă, fără nici o legătură cu romanul. Şi-odată m-am declanşat. Am mai scris una în scurt timp, aproape fără să-mi dau seama, şi-atunci m-am hotărît să construiesc volumul Lampa cu căciulă. Am scris cu poftă, ascultîndu-mi cumva schizofrenic personajele stînd de vorbă, distrîndu-mă la dialogurile lor ori întristîndu-mă la povestea fiecăruia, ca şi cum îmi erau străine…

Observ că pe nebăgare de seamă, în ultimul an, au început iar să-mi vină idei. „Aud” şi „văd” personaje şi poveşti noi. În ultimele luni, mai ceva ca pe vremuri. Mai ales de cînd am tras o spaimă din aia viscerală, ca la cutremur – de închipuit un cutremur care ţine vreo 25 de zile -, cît a stat taică-miu în perfuzii.  Atunci numai gîndul la literatură nu mi-era mie, cert e însă că acum – cînd, slavă Domnului, pare că s-a rezolvat cu boala tatei -, găsesc în ce s-a întîmplat o posibilă explicaţie pentru pornirea „generatorului de idei” la turaţie maximă. Rezervorul de gaz s-a umplut probabil în saloanele şi holurile alea de spital în care mirosea a pilaf, a morcovi fierţi, a  a medicamente şi a moarte – pe bune, moartea chiar era mai mult ca oricînd, „în carne şi oase”, prin preajmă…

În fine, m-am lungit că aproape am uitat unde vroiam să ajung. Spuneam că s-a reaprins „generatorul” aşa de tare încît de vreo lună vreau să scriu la roman şi nu mai ştiu de ce să mă apuc. Prea multe idei. Mi-au venit în cap trei subiecte noi, total diferite.  Şi-acum vreo cîteva săptămîni, o a patra: să scriu un roman despre un singur om, un monah retras „în pustie” – oricare şi oriunde ar fi aceasta -, cu naivitatea că îl va găsi pe Dumnezeu, şi sfîrşind prin a-şi lua o bătaie nasoală de la demonii lui – nu ăia negri, încornoraţi, din poveştile pentru copii, ci ceilalţi, cumplit de concreţi, „umani”, adormiţi, neglijaţi, care zac în mintea fiecărei fiinţe. Un singur om şi demonii lui nebănuiţi, despre  asta e vorba, şi-s sigur că, spusă în două vorbe, nu pare cine ştie ce brînză de idee (şi nici măcar originală). Dar sînt la fel de sigur că, spusă în cîteva sute de pagini, dacă-ţi alegi bine omul şi demonii lui, poate ieşi ceva diferit, interesant.

Şi, în sfîrşit, ajung şi la povestea pe care vroiam s-o spun. Deci, mă jucam, fără să ştiu prea bine de ce, cu ideea asta în cap, cînd m-am întîlnit întîmplător, în parc, cu un preot pe care-l ştiam mai de mult. Şi, din vorbă în vorbă, l-am întrebat una-alta despre viaţa monahală, despre ceea ce mă interesa pe mine. M-a avertizat că asta nu-i glumă, că mă joc cu focul, că povestea nu seamănă deloc cu imaginea idilică despre pustnici care se roagă şi vorbesc cu Dumnezeu. Normal, i-am zis, ştiam că „nu-i ca-n filme, bă ninja” (asta nu i-am zis, ci am gîndit-o), de-aia mă şi interesează să aflu cum e cu adevărat. Şi el îmi promite că o să mă pună în legătură cu un monah care urmează să vină cu treabă prin Iaşi.

Am întîlnit alaltăieri monahul, tot în parc, în urma unui telefon primit de la preot. Omul stă într-o chilie săpată în munte, se roagă, (probabil) se bate cu demonii lui şi, în timpul liber, scrie pe laptop o carte despre filme dintr-o perspectivă teologică. Evident, n-are curent electric, ci un mic generator cu benzină, pe care nu-l foloseşte pentru lumină, ci doar pentru a încărca bateria de la laptop.  Am discutat despre filme, despre cărţi, despre oameni, despre cei trei cîini ai lui pe care i-au mîncat lupii (cică au tactică: sînt prietenoşi cu cîinele în preajma chiliei, îl atrage în pădure şi pe urmă îi halesc). M-a surprins raportarea lui la lumea noastră – dacă scăpam vreo referire la „realitatea” pe care o vedem zilnic pe sticla televizorului, omul era total nedumerit, nu pricepea ce zic. Şi nu vorbesc aici de vreun habotnic, ci de un om care a cunoscut prea bine lumea noastră, numai că la un moment dat a ales să se retragă din ea.

N-am vrut să fiu indiscret legat de viaţa monahală. A acceptat să-i fac o vizită de-o zi la chilia lui. Am să mă duc (ştiu şi ce cadou îi fac: o canistră cu benzină). Evident, nu vreau un interogatoriu, un reportaj, nici măcar o documentare pentru roman (habar n-am dacă mă apuc de el). Doar o conversaţie tihnită cu un om care a ales să se bată cu demonii lui.

3 gânduri despre „Monahul cu laptop

  1. Batalia cu demonii „proprii si personali” o duce fiecare in chilia sa. Iar tu o duci (si) cu creionul/mouse-ul in mana. Asadar, iti doresc sa ai parte de o vizita cu aer de revelatie. Si atunci, scriitorule, o sa aiba ea (revelatia) grija sa iasa la lumina si in scrierile tale, intr-un fel sau altul.
    Ca sa nu mai spun ca deja intrevad o scena memorabila cu lupii devoratori … demonii cainilor … cine stie!

  2. interesanta mi se pare si mie povestea cu lupii cei vicleni…suna a basm, un pic,a imaginatie hranita de frica ancestrala de lupi a românului. lupi si strigoi 🙂
    prevad c-o sa scrii, oricum, ceva fain, ca intotdeauna.

  3. Intotdeauna am fost fascinata de orice forma de asceza si de cei care reusesc sa o traiasca fara sa-si impuna asta, pur si simplu asceza ca act de vointa mi se pare putin falsa…sau poate tocmai asta e misterul si valoarea ascezei sustinute si indelungate?Sa poti sa soui Nu oricarei tentatii…Dar poate ca si monahul de care vorbesti, are micuta lui placere…inocenta dar a renunta la ea, i s-ar parea poate un act inutil si o autonegare:scrisul acela., comentariile de care spuneai, sunt deliciul sau interior, forma lui de rasfat si de concesie existentiala, desi Realitatea, in sensul numit de tine, ii devenise straina. Am citit putin mai devreme fragmente din Jurnalul tau si apoi am trtecut aici, pe alt plan.M-a frapat o imagine geamana, ciudata, opusa:MOnarhi si Monahi…Doua lumi opuse , aflate la poli intangibili, pe deo parte opulenta si distinctia rangului, pe de alta parte, sfiala de a fi ca toti ceilalti, simplitatea, ospitalitatea cu care te primeste in lumea lui, fara sa te bfaca sa simti ca ti s-a facut o favoare…Mi-ar placea mult sa discut cu un monah autentic, chiar mai ntanar ca mine(eu…nu prea mai sunt…am ras cand ai spus ca te-a strigat cineva „Tinere” si tu ,a 29 de ani, inca nu te mai simteai tanar…)La varsta mea ce o sa zici?Felicitari pentru premiu.Te-am vazut la tv si mi-a placut cum ai vorbit.Astept sa cumpar cartea foarte curand.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s