Bucureştiul lui Radu Jude

Din Suplimentul de azi:

Prin nouazeci si ceva, cind am calcat prima data in Bucuresti, am avut senzatia ca pasesc intr-o zona post-apocaliptica: ploua-ningea de Paste, era cumva intuneric la amiaza, cladirile cenusii si strazile cu gropi erau atit de pustii incit rar gaseam un om pe care sa-l intreb incotro merg. Mi s-a parut un oras oribil, freaky. De prin 2001 incoace, din motive de slujba, am inceput sa stau, adunat, cam o luna in fiecare an in Bucuresti. Multa vreme, n-am reusit sa ma desprind de senzatia ca sint intr-un oras care, pe-nserat, e numai bun de turnat un film de groaza. Ori, intr-o varianta mai soft, cu lumina, il vedeam ca pe un urias panou publicitar pe care se afiseaza mereu alte reclame, deasupra celor zdrentuite. Mi se parea ca nicaieri nu poti intilni oameni mai secatuiti de viata, vorbind singuri, misunind ca niste furnici oarbe catre un musuroi pe care l-a imprastiat cineva cu batul. Chipuri sterse, care se anuleaza reciproc, asemenea zecilor de reclame agatate/lipite/inaltate alandala, la tot pasul.

Apoi, aproape fara sa-mi dau seama, vechea impresie mi s-a intors pe dos. Tin minte precis cum, dupa un periplu european, in care vazusem mult laudata frumusete a citorva orase occidentale, m-am trezit ca ma uit bucuros la vermuiala din Gara de Nord si-mi zic in minte: “Ce bine c-am ajuns acasa!”. Si de-atunci chiar am inceput sa ma simt in Bucuresti ca acasa, sa spun tuturor ca-mi place Bucurestiul. “Ce naiba poate sa-ti placa tie la mizeria asta de oras?”, m-au tot intrebat pina si foarte multi bucuresteni.

Acum citeva luni, cind ma intorceam dintr-o alta calatorie, am zabovit, ca de obicei, acasa la prietenul Radu Jude. Mi-a aratat pe DVD primul lui lungmetraj, Cea mai fericita fata din lume. L-am vazut impreuna, aproape in tacere. “Zi, ba, sincer, iti place?”, a sarit Radu, dupa ce s-a terminat. L-am comentat pina a doua zi dimineata. Imi placea, dar nu puteam explica limpede de ce.

Apoi mi-a povestit Radu, prin telefon, reactia unui meserias dintr-un studio olandez, care a prelucrat sunetul: “De la filmul Armaghedon incoace nu am mai avut un asemenea nivel ridicat al zgomotului de fond!”. Si deodata m-am prins ce-mi place, printre altele, la filmul asta: zgomotul si imaginea de fond a Bucurestiului, pe care cred ca Radu a reusit sa le izoleze, sa le prelucreze si sa le transforme in muzica-poezia greu de perceput a acestui oras. Mi-au venit in cap atmosfera vie, febrila, nascuta in jurul fintinii arteziene din Piata Universitatii – duduiala de Armaghedon a masinilor care trec prin off in timpul filmarii, zecile de bucuresteni (oameni si-un stol de porumbei) care se misca firesc prin fata camerei de filmat, ca si cum ar vrea sa-si etaleze farmecul, ca si cum asta asteptau de-o viata. Era acolo, in sfirsit, o reprezentare clara a Bucurestiului care-mi place mie.

Filmul a intrat in cinematografe acum o saptamina. Nu l-am mai vazut de-atunci. Banuiesc ca va stirni discutii aprinse – ca story, ca plot, ca actori, ca montaj etc. Urmariti-i pe criticii de specialitate pentru asta. Eu va spun insa sigur ca merita vazut fie si numai pentru farmecul straniu al lumii din background, care apartine in egala masura Bucurestiului si Romaniei, locatii atit de injurate  zilnic de catre noi toti.

Un gând despre „Bucureştiul lui Radu Jude

  1. off-topic: vroiam sa spun ca am si eu o nemultumire cand vine vorba de numarul prezentelor la intalnirile din cadrul clubului. oamenii vin cu mic si mare nu ca la o lectura publica ci ca la un show de circ in care clovnul principal presteaza in masura talentelor sale. voi arunca in stanga si`n dreapta cu anuntul intalnirilor de la club caci daca se rasadeste poate si creste.

    on-topic: intotdeauna am avut trairea ca cei de varsta mea cunosc Bucurestiul din cartile lui Cartarescu, stiu doar atmosfera aia lipsita de descarcari electrice. as paria ca foarte putini au putut intr-adevar simti puterea lui calorica. obisnuinta duce la normalitate. frecventezi un loc ce nu`ti prea place s`ar putea sa-l simpatizezi dupa un timp. problema e ca trebuie o frecventa esantionata, altfel duce la saturatie. de asta cred ca bucurestenii au senzatie de greata cand vine vorba de Bucuresti, si asta cred ca se intampla in fiecare oras, odata ce s`a instalat plictiseala.

    vreau sa mai zic de filmul lui Jude care-l asteptcu nerabdare. Sper doar sa nu se intample ca la „Pescuit sportiv” la care nu cred c-au fost o mana de oameni in sala timp de o saptamana.

    cam atat. zi buna si spor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s